 |
marius chivu
sfârșit de sezon
editura polirom, iași, 2014
242 pagini broșate
coperta de radu răileanu
cu foto de cosmin bumbuț
|
nu știu, probabil că, după ce un critic scrie o carte, tendința cititorului (care-a auzit de el) e să bage colții exigenței mai adânc în ea decât dac-ar fi scris-o vreun scribălău blajin. habar n-am dacă asta-i bine sau nu, dac-o fi riscul meseriei - dar io-ntotdeauna-i voi admira mai mult pe criticii care și „scriu“, decât pe-ăia care nu.
în fine, să lăsăm autorul și să trecem la carte.
alea rele
să-ncepem cu ceva general: nu toate povestirile - da! e un volum de povestiri! - au ajuns la mine. una chiar a trecut val-vârtej pierzându-se-n văzduh ca fluturu' lui alecsandri, fără să lase ceva (povestirea obiecte pierdute). alteia (povestirea cel mai departe) i-am simțit doar răceala - asemenea gheții pe care-o ține personajul la testicule. iar în ultima povestire (în fața conhistadorilor), referințele de care fac paradă cele două personaje mi-au încețoșat ochelarii și n-am mai văzut nimic altceva.
alea mișto rău
nu trec mai departe înainte de a-mi înnoi stupefacția față de calificativele din blurbul editurii gen „îndrăzneli de limbaj pe care unii le vor considera șocante“ sau chiar față de ceea ce a afirmat cogeamitea cărtărescu la lansare, că cică ar fi piperate cu niscaiva pornoșaguri. pesemne că rațiuni de marketing te-ar face să spui că, bunăoară, fragmentul
M-am masturbat la birou... Cu un highlighter... M-am gândit cum m-ai futut atunci pe la spate... În toaleta albastră... De la Cărturești... (p.90)
ar fi ceva „șocant“ sau pornoșag. e un dialog cât se poate de firesc, în budoarul unde unul și cu una se fut (sau, pardon, fac dragoste). singurul lucru „șocant“ ar fi, de pildă, stăpânirea scriiturii, stilul nederaiat într-un gen literar (cel al povestirii, adică) dat în mă-sa de greu.
dar să trecem la chestiile serioase, amintind povestirile care m-au atins la corazón: în primul rând petrecerea (din care tocmai am citat mai sus), în care un tânăr ajunge la un children party, prilejuit de aniversarea băiețelului amantei lui. drăgălășeniile inocente ale adultului cu copilașul - bucălat ca un înger -, în antiteză mai apoi cu amocul din budoarul mămicii - sexy ca o diavoliță - completează o experiență pe care autorul a reușit să mi-o scoată din livresc, și să mi-o apropie de parcă eu eram ăla. și nu mi-a fost clar (care operă literară ne e, oare, clară?) dacă sentimentul de singurătate al personajului în prezența adulților (chiar și a amantei) s-a diluat puțin, intrând în lumea copilăriei, a celui mic, preocupat de dinozauri.
am intrat ușor și m-am simțit ca acasă și în povestirile de la țară (deși io n-am stat mai mult de vreo douăzeci de zile în viața mea la țară). de pildă, în povestirea în familie, un tânăr vine de la oraș să-și viziteze tatăl (dar și bunicii - bunicul sclerozat, bunica insomniacă). povestirea e ca un film compus din gesturi și dialoguri, iar dincolo de cuvinte, delicatețea față de familie și nevoile egoiste se-mbină ca un puzzle. ce s-alegi?: dragostea față de familie, sau dragostea față de viața ta pe care ți-ai făcut-o? obiceiurile strămoșești ale satului sau nevoile tale personale?
și reiese că despărțirea e irevocabilă - tot ce poți face e să profiți cât mai mult de prezența lor, a membrilor familiei. până la urmă, se descurcă și singuri, așa cum te-u învățat și pe tine, orășeanule.
povestirea întoarcerea are ca subiect tot satul, însă de data asta satul cu elementul lui extraordinar, fantastic, experiența limită, ce se cere a fi povestită. victor, nepotul anetei lui dumitru își vizitează bunica. o iubește, dar nu poate face prea multe, viețile bunicii și a nepotului sunt demult diferite și paralele, însă de-acolo, din sat, va trebui să vină ceva care să-i sporească bătăile inimii, să-i zvâcnească tâmplele.
am găsit și trei povestiri care m-au amuzat - deși una dintre ele este despre un mort. în alta, un tânăr vamaiot e smântânit de doi ciumalăi necunoscuți, așa, de pomană. este ceva fin cum reușește autorul să descrie fluxul gândurilor victimei, luminate de stelele verzi și de zdrumicate de carabe:
Iftimoaie vine!, capul îmi atârnă greu, abia aștept să văd dacă sunt eu, cel care susține întruna că pe noi în viață ne ține doar ura, percep violența loviturilor, sunt conștient de situația în care mă aflu, mă cunosc prea bine, știu că noaptea asta nu-i de mine, dar sunt atent la ce mi se-ntâmplă, mă interesează propria nenorocire, vreau să pot să m-ascund, să văd cât mai mult, vreau să văd când mi-e frică cel mai mult, totuși nu eu, pare că altcineva cu care împart același corp ia bătaie în imediata mea apropiere, sunt lipit de mine, sunt dezorientat, ei dau mai mult în cap, corpul meu e un arbitru prins într-un ring strâmt, ajuns într-o încleștare ce nu-l privește, încasând loviturile răzlețe în focul încrucișat al unor pumni și picioare abătute de sus, de ce cad rinoceri din cer!?... (p.112)
per ansamblu, avem un volum foarte bun de povestiri, gen cam rar pe la noi, în ultima vreme. marius chivu face atmosferă, din gesturi și imagini, dinamizează prin dialog și - ceea ce mi se pare cel mai important - a remarcat-o și cărtărescu la lansare - își pune probleme pe teme mari și serioase: singurătate, moarte, iubire. și-i iese cușer.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu