Cartea la minut: “Ne vedem în august” de Gabriel García Márquez

„berta isla“ de javier marías

javier marías 

berta isla

editura litera, bucurești, 2020

traducere de lavinia similaru

542 pag. broșate

coperta de flori zahiu

a noua carte tradusă a autorului spaniol javier marías, un autor devenit - odată cu descoperirea romanului inimă atât de albă - unul dintre autorii mei favoriți.

fericit că acest ultim roman a fost tradus și la noi - într-o versiune uluitor de frumoasă, a laviniei similaru, aflată la a treia traducere din acest autor - am purces rapid a mi-o cumpăra și a o citi pe îndelete, așa cum merită toate cărțile lui marías.

• un tânăr spaniol, tomás nevinson, intră printr-un concurs de împrejurări în spionajul englez, grație talentului său poliglot și imitator. trăiește astfel o viață dublă - una de soț al bertei isla, la madrid - și alta de trimis în misiuni de spionaj al coroanei britanice.

până când, la un moment dat, nu se mai întoarce.

prilej cu care - așa cum ne-a obișnuit în fiecare roman - javier marías să adune în jurul vieții celor doi protagoniști, soț și soție, povești, gânduri, idei - multe multe cuvinte, într-un stil curgător, frumos și inteligent - de mai mare dragul.

cartea nu este despre vorbe, despre abundența de vorbe - cum era în trilogia chipul tău mâine (care rămâne capodopera lui marías) - ci despre secrete și tăceri. pentru că nu poate vorbi despre experiența sa de spionaj, viața lui nu poate fi povestită - de aceea rămâne atârnată în neant, ea există și așteaptă. acesta va fi blestemul lui și al căsniciei lui - tăcerea.

este de fapt, ceea ce m-a impresionat la această carte: că este despre tăcerea secretelor care nu pot fi spuse, împărtășite - și despre efectele acestei tăceri care se învârt din mintea scriitorului în jurul minții cititorului, pe 542 de pagini - cu savoare și uimire.

romanul acesta nu este cel mai bun al autorului - cum este trilogia chipul tău mâine - însă rămâne o bijuterie și o reușită romanescă. deși avem doi povestitori - naratorul și berta isla - vocea este aceeași de-a lungul întregului roman și este numai găselnița autorului de a mai schimba ritmul și perspectiva. mai aduce și personaje din romanele anterioare, peter wheeler din romanul oxfordului, bertram tupra din trilogia chipul tău, mâine, obsesii livrești cum este cea despre colonelul chabert de balzac regăsită și în îndrăgostirile - totul pentru a-și construi mai bine edificiul creator.

o altă impresie la bogdan-alaxandru stănescu și laura câlțea.

despre alte romane ale lui javier marías am mai scris aici:

1. inimă atât de albă
2. mâine, în bătălie să te gândești la mine
3. bărbatul sentimental
4. îndrăgostirile
5. romanul oxfordului 
6. trilogia chipul tău, mâine: 1. febră și lance, 2. dans și vis, 3.venin și umbră și adio. 

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe Mar 13, 2020 la 1:06 PDT

borges în biblioteca personală

„chipul tău, mâine. venin și umbră și adio“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine.

3 venin și umbră și adio

 (tu rostro mañana

3 veneni y sombra y adiós)

 editura polirom, iași, 2016

 traducere de andrei ionescu

 561 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:

n-ar trebui să povestim niciodată nimic, totuși vrem ca poveștile noastre să plutească.

venin și umbră și adio

Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. De a vorbi, de a vorbi fără oprire, pentru asta munițiile nu se termină niciodată. Asta e roata care învârte lumea, mai presus de orice altceva, ăsta e motorul vieții, care nu se strică și nu se oprește niciodată, ăsta e adevăratul avânt al vieții. (p. 247)

acum, că am terminat și ultimul volum al trilogiei și văd cele trei romane ca pe unul singur pot spune că a fost o satisfacție citirea acestei cărți, și nu doar una livrescă.

în decursul zilelor de pe parcursul citirii cărții, m-am trezit că îmi veneau în minte opinii ale autorului, sau că ceea ce se întâmpla în carte regăseam în jur. că am preluat câteva idei din carte pentru viața mea - și cred că este cel mai mare omagiu pe care-l poți aduce unei cărți - când este atât de adevărată, că orice spirit critic dispare și adevărul din ea intră în anumite locuri dinăuntru ce se întipăresc în tine.

scriu aici un sinopsis al volumului - însă, ca în toate romanele lui javier marías, subiectul nu e foarte important, el e doar un pretext pentru ceea ce spune:

veninul e cel pe care personajul din carte îl primește din partea șefului său din serviciul secret - multe cruzimi și crime inutile care - asemenea celor inoculate lui alex din portocala mecanică - îi pângărește sufletul.

dar îl și tulbură, astfel încât din aceste mișcări interioare să iasă la suprafață ceea ce nu credea că zace în străfundurile lui, să devină o umbră pentru șogorul său care-o bate pe nevastă-sa, apoi să-i facă ceea ce nu credea vreodată că va face. dar o umbră și a șefului său cinic, tupra.

ca până la urmă să spună adio vechiului său eu, odată cu fapta înveninată, dar adio și serviciului secret, atunci când descoperă că rolul pe care îl joacă poate fi și unul negativ pentru cei nevinovați și se întoarce la madrid.

Tendința actuală e să te simți nevinovat, să găsești o justificare imediată pentru tot, să nu dai seamă și să faci ceea ce în spaniolă se cheamă a găsi întotdeauna motive întemeiate. Cei care-și fac probleme de conștiință sunt azi excepția, oameni învechiți care-și spun: „Lancea, febra, durerea mea, cuvântul, visul“, și alte lucruri la fel de inutile. (p. 412)

coperta ediției spaniole

ce este drept este că trilogia este o capodoperă, că aș vrea s-o recitesc cândva, că:

• javier marías este, fără îndoială, un autor uriaș
• nu cred că va mai scrie ceva mai bun
• este un roman total - despre individul contemporan
• că, prin acest roman, vocea lui javier marías te mișcă - încet, persuasiv iar după ce termini lectura zici că ai terminat, că parcă nici nu a fost, însă se lasă greu ștearsă, rămâne un contur din ea și poate nu se șterge niciodată.

trebuie felicitat traducătorul, andrei ionescu, traducător clasic din spaniolă, al cărui efort de atâția ani a îmbogățit plăcerea noastră livrescă cu încă o capodoperă a literaturii universale.

javier marías, sursa

„chipul tău, mâine. dans și vis“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 2 dans și vis

 (tu rostro mañana 2 baile y sueño)

 editura polirom, iași, 2011

 traducere de andrei ionescu

 406 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

twitterezumat:

totul se află în noi, și nu în afară.

umorul lui javier marías

volumul al doilea al trilogiei (după febră și lance, despre care am scris aici) începe mai lent decât primul, pare mai slab din punct de vedere al plotului, însă ajunge repede la o misiune adevărată: misiunea „discoteca“ - în care povestitorul nostru, jaime/jacobo deza va trebui s-o distreze, într-o discotecă, pe consoarta unui personaj dubios interlop.

doar că pe fir apare personajul-clovn al cărții, un don juan-ul de doi bani, pe numele său rafita de la garza. acesta o suflă pe consoarta în cauză și dispare cu ea, iar povestitorul, dă-i și căută-i pe cei doi, pe sedus și pe sedusă, prin veceurile discotecii.

până la urmă cei doi fugari vor fi găsiți iar răpitorul, rafita de la garza, urmează să plătească cu viața îndrăzneala.

volumul e cel mai plin de umor și cel mai dinamic - javier marías știe să-l construiască, introducând personajul clovn, veșnic nesătul de femei, amuzant prin limbajul său colorat, prin îmbrăcămintea fistichie, ornată cu plasă de păr, cercel de țigan și briliant în buric, ce devine în dansul de pe ring un adevărat bici șfichiuitor.

și, la fel, știe să lege prin ițe numai de el știute întâmplările de primul roman, febră și lance, dar și de romanul oxfordului, și mai cugetă la temele sale, ce se vor prelungi și în al treilea roman al acestei trilogii excelente.

și mai avem amintirile a doi bătrâni despre război și mai ales despre atrocitățile gratuite din războiul civil spaniol - războiul civil spaniol franchist, umbra ce planează din când peste paginile întregii trilogii -, eseuri despre morțile violente ale oamenilor nevinovați, dar mai ales despre cruzimile oamenilor obișnuiți, căci fiecare avem în noi faptele bune și pe cele rele, depinde de împrejurări să iasă la iveală unele sau altele, dar e cumplit când te împăunezi cu cele rele după ce le-ai comis, și nu-ți îndemni conștiința să te facă să taci cu privire la ele.

dar ce să-i faci când fiecare de noi e cuprins de panica narativă de a ieși din anonimat.
când fiecare din noi e convins că poate avea o poveste sau că alcătuiește materia posibilă a unei povești, și e de ajuns ca cineva să o relateze, să se hotărască s-o relateze.

urmează volumul al treilea

coperta ediției spaniole

„chipul tău, mâine. febră și lance“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 1 febră și lance

 (tu rostro mañana 1 fiebre y lanza)

 editura polirom, iași, 2005

 traducere de andrei ionescu

464 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:
purtăm în vene chipul nostru probabil de mâine - iar timpul, ispita și împrejurările duc la înfăptuirea lui.

eseu despre vorbire

vreo 2000 de pagini are trilogia lui javier marías, tradusă complet anul acesta despre extraordinarul nostru hispanist andrei ionescu.

mulțumit că recunosc câteva personaje din tocmai finalizatul roman al oxfordului, sunt de-a dreptul cufundat în proza păstoasă și lipicioasă a spaniolului.

romanul are două părți. prima, febră, este de fapt un prolog ce conține ancora în romanul oxfordului, din care preia anumite personaje, mai ales personajul principal.

totul pornește de la o cină găzduită de bătrânul frate al unui profesor universitar. aici, povestitorul nostru, numit jaime/jacobo deza, intră în legătură cu bertram tupra, ce îi va oferi un post într-o organizație secretă.

ei bine, în partea a doua, ceea ce va face povestitorul este să gloseze pe marginea unor persoane pe care fie le vede în cadrul unor interogatorii, fie cu camera ascunsă: va deveni un „interpret de persoane și traducător de vieți omenești“ - a ascult și a observa și a interpreta și a relata. și iată cum încep să curgă poveștile ipotetice despre oameni, ficțiuni pornind de la realitate.

nu știm - și nici personajul nu știe - ce se întâmplă cu aceste ficțiuni pe care el le pronostichează, însă geniul de povestitor al lui javier marías te face să le citești, pentru că te regăsești și tu puțin, în fiecare. și pe fiecare pagină șade ca o mică pepită ascunsă în piatră câte-un panseu ce te face să te gândești la lume și la propria-ți viață.

sunt vieți narative cu protuberanțe și orori, înșirate ca mărgelele pe un șir, și nu știm unde duce șirul și la ce folosește salba, doar că-ți ia ochii și gândurile ție, cititorule. și te face să treci repede la volumul al doilea. pentru că temele începute aici sunt reluate în următoarele volume - și alcătuiesc astfel un întreg, o lume proprie lui javier marías, făcută din gânduri și din cuvinte.

coperta ediției spaniole

pentru că nu tăcem (și de ce ne este imposibil să tăcem?), și adesea nu știm ce să facem cu ce auzim, pentru că ne afectează mai mult ceea ce se spune decât ceea ce se întâmplă (sau de ce dracu' vorbei îi dăm mai mare importanță decât faptei)?:

Ceea ce se întâmplă nu ne afectează prea mult, sau nu mai mult decât ceea ce nu se întâmplă, dar ne afectează ceea ce se spune (precum și ceea ce se spune despre ceea ce nu se întâmplă), iar ceea ce se spune e fără doar și poate imprecis, înșelător, aproximativ și, în fond, nul, și totuși e singurul lucru care contează, singurul lucru decisiv, care ne răzvrătește sufletul și ne otrăvește și ne face să rătăcim drumul și, cu siguranță, face să se învârtească leneșa și șubreda roată a lumii. (pp. 23-24)

pentru că suntem mai curioși cu privire la trecut și el ne afectează când și cum nici nu gândim, că în loc să ne preocupe prezentul, căutăm corespondențe și cauze cu trecutul și ne chinuim să născocim ipoteze, prin care ne iluzionăm că putem pronostica viitorul - și totul tot prin gânduri transformate în cuvinte. sau...

Nici o situație anterioară nu ne obligă la nimic, nici nu ne osândește să repetăm întocmai purtarea din trecut, și cine a fost ieri mărinimos și viteaz se poate dovedi mâine turnător și la, cine a fost fricos și turnător odată poate fi azi loial și integru, și poate că viitorul ne condiționează și ne obligă mai mult decât trecutul, ceea ce urmează să cunoaștem mai mult decât decât am cunoscut... Și, deopotrivă, totuși, nimic din ceea ce s-a întîmplat nu se șterge niciodată cu totul... (pp. 177-178)

Epoca noastră s-a consacrat prostiei, lucrurilor moderate și de prisos (p. 212)

Vremurile noastre au devenit serbede, fandosite, de-a dreptul habotnice. Nimeni nu vrea să vadă nimic din ceea ce trebuie să vedem, nici nu îndrăznească să privească, cu atât mai puțin să facă un pariu, să riște, să se păzească, să prevadă, să judece... Nimeni nu vrea să știe; iar să știi dinainte, ce să mai vorbim, trezește groază... Pentru orice lucru se cer demonstrații și dovezi; beneficiul îndoielii, ceea ce a fost numit așa, a invadat totul, fără a lăsa un singur loc neocupat, și a ajuns să ne paralizeze, să ne facă de-a dreptul imparțiali, și meticuloși, și naivi, iar în practică idioți, complet nătărăi. (p. 291)

Pentru aproape toți oamenii, dificultățile, limitările lor provin din lipsa de stăruință, din lenea sau mulțumirea lor facilă, precum și din frică. Aproape toată lumea străbate o distanță mică și pune frână, se oprește curând și ia loc și își revine din spaimă și adoarme, iar atunci se zăpăcește. (pp. 334-335)

Mustrările de cuget și căința sinceră nu mai aparțin vremii noastre. (p. 348)

sursa

„romanul oxfordului“ de javier marías

javier marías

romanul oxfordului

(todas las almas)

editura univers, buc., 1999

 trad. tudora șandru-mehedinți

coperta de augustin ioan

toate sufletele

twitterezumat:
repertoar de bârfe cu englezi, cu marginalii filozofice

mai întâi trebuie să spun că, la prima lectură, acum vreo 10 ani, romanul m-a plictisit. acum însă, hotărât să reiau autori favoriți, m-am gândit să-i mai dau o șansă.

• mai întâi am descoperit că obsesiile lui javier marías sunt cam aceleași: moartea, dragostea, coincidențele, pe cale le repetă sub formă de variațiuni - probabil să ne spună că, oricât ar scrie el, temele sunt inefabile. așa cum spune în îndrăgostirile:

E o carte și ceea ce ți se întâmplă în ea ți-e indiferent și uiți îndată ce o termini. Interesante sunt posibilitățile și ideile pe care ni le sugerează și ni le inoculează prin intermediul cazurilor lor imaginare, ni se întipăresc în minte cu mai multă claritate decât întâmplările reale și ținem seama mai mult de ele. (trad. lavinia similaru, îndrăgostirile, editura univers, bucurești, 2015, pp. 120-121)

• mai apoi că titlul original al romanului, „toate sufletele“ (todas las almas) este unul ironic: este numele unui colegiu oxfordian (all souls). dar, cum întreg romanul încearcă să portretizeze trăsături ale oamenilor întâlniți în timpul unui stagiu de profesorat de 2 ani la oxford, poate însemna încercări de portretizare a sufletelor lor. 

• romanul începe nostalgic, însă intră curând de-a dreptul în amintirea personajelor: portarul will care încurcă timpurile, trecutul cu prezentul; o femeie necunoscută din gara didcot; un om cu un câine șchiop pasionat de un scriitor obscur; scriitorul obscur însuși (john gawswort); o florăreasă; cerșetorii dandy de oford; profesorul cromer-blake; profesorul alex dewar inchizitorul imigranților ruși; profesorul (fost spion) toby rylands, specialist în sterne; 

• există și umor burlesc: cum, ca profesor, povestitorul inventează etimologii fanteziste ale cuvintelor spaniole; cum o cină snoabă universitară, high table, devine un fiasco ridicol; cum punga de gunoi poate fi considerată reper al trecerii timpului; cum o anticăreasă are un zâmbet de sugrumător, cum o discotecă se umple de grăsane, ce caută distracție și cum una semi-grăsană îi face un sex oral. 

• însă, dincolo de anecdoticul vieții universitare britanice, autorul încearcă și o poveste de dragoste:

Și, după ce voi fi plecat de aici, ce importanță va avea tot ce se întâmplă acum? N-o să las nici o urmă. Pentru mine e un teritoriu de trecere, dar e vorba despre o trecere suficient de îndelungată pentru a trebuie să-mi scoată în cale o așa-numită iubire în cursul trecerii mele aici. (p. 56)

poveste de dragoste care nu e eviscerată, ba chiar e stinsă brusc, pentru construirea unei alte povești, triste și nostalgice.

coperta ediției originale (1989)

în stilul lui javier marías, povestea este prilej de meditații fluviale pe fraze atent îngrijite, deloc bolovănoase, dar improprii totuși unei lecturi fără răgaz. literatura lui javier marías nu e una propice trenului, ci una de seară; după ce o citești, între veghe și somn, te pui pe câteva gânduri stârnite de cuvinte și te învârți în jurul lor până ce o plăcută amețeală te duce de mână la somn.

• alte citate:

Ne condamnăm veșnic prin ce spunem, nu prin ce facem. Prin ce spunem sau prin ce spunem că facem, nu prin ce spun ceilalți, nici prin ce am făcut. (p. 26)

Adulții din vremea noastră sunt educați - suntem educați - pentru a fi tot copii. Pentru a fi emoționați de întrecerea sportivă și geloși din orice. Pentru a trăi veșnic în alarmă și a vrea totul. Pentru a ne teme și a ne înfuria. Pentru a ne pierde curajul. Pentru a ne supraveghea. Dintre țările noastre, Anglia a fost cea care a urmat cel mai puțin această tendință modernă, și până de foarte curând încă își mai bătea cu plăcere și asprime vlăstarii cei mai fragezi, cu devierile corespunzătoare cunoscute de toată lumea (sexuale) descoperite la cetățenii cei mai respectabili. (p. 75)

alte impresii despre carte am mai găsit doar la mihaela buruiană.

eu am mai scris despre alte romane ale lui javier marías aici:

- inimă atât de albă 

- mâine, în bătălie să te gândești la mine
- îndrăgostirile
- și am mai povestit despre bărbatul sentimental.

javier marías, sursa foto

„îndrăgostirile“ de javier marías

javier marías

îndrăgostirile

 (los enamoramientos)

editura univers, buc., 2015

 traducere de lavinia similaru

 303 pagini broșate

twitterezumat:
să accepți o minciună te ajută să trăiești mai bine decât să scormonești după adevăr.

un volum cu intrigă destul de simplă: povestitoarea, redactor la o editură, se scoală după o noapte de amor și află că iubitul ei discută cu un dubios despre o crimă: chiar e implicat în ea, iar ea îl cunoaște pe cel ucis și pe văduva acestuia.
ce face?

în stilul proustian al lui javier marías, încep digresiunile, frazele ce nu se mai opresc și care te fac pe tine, cititor, să te gândești la aspecte care de obicei sunt atât de comune, că ai uitat demult să te gândești la ele.
sau nu te-ai gândit niciodată.

• de pildă, ce s-ar întâmpla dacă, după ce ești declarat mort, te întorci și familia te-a uitat? (este subiectul povestirii lui balzac colonelul chabert). 

• sau, ce faci dacă descoperi o crimă, pe criminal îl cunoști iar el îți spune că a avut un anumit motiv, care îi scuză oarecum fapta - îl crezi? cercetezi? sau treci peste, să nu distrugi alte vieți?

• de ce ne dorim ca totul să se desfășoare la nesfârșit, iar când ne moare cineva spunem, ca macbeth, trebuia să moară mai târziu (she should have died hereafter)?

• de ce nu ne place să recunoaștem că suntem victimele propriilor noastre povești? și că poveștile altora ne intră în conștiință fără să ne dăm seama și încep să facă parte din noi?

• de ce suntem atât de fragili, de oricine poate să ne anihileze, să ne cucerească și scăpăm de această fragilitate doar dacă lăsăm orice altceva și ne consacrăm doar acestei lupte?

un scriitor dintre cei care merită să le citești cât mai multe cărți, deși unele teme se regăsesc, dar nu avem toți obsesiile noastre de care nu scăpăm? de ce ar fi rău să le sublimăm în cărți?

despre alte romane ale lui javier marías am mai scris aici:

- inimă atât de albă 

- mâine, în bătălie să te gândești la mine 

- și am mai povestit despre bărbatul sentimental.

coperta ediție originale

despre acest roman a mai scris impresii doar ema cojocaru. 

„casa spiritelor“ de isabel allende

isabel allende 

casa spiritelor 

(la casa de los espíritus) 

editura humanitas, bucurești, 2003

 traducere de cornelia rădulescu

 412 pagini broșate

 coperta de ioana d. mardare

o carte scrisă excelent

dacă vă doriți o carte care să vă țină cu sufletul la gură, într-un stil demn de gabriel garcía márquez, citiți acest roman. curge atât de limpede și repezit (evident, aici e și meritul traducătoarei cornelia rădulescu), că nu te poți opri din citirea ei! ca o coțăială ce nu mai vrei să se mai termine.

este vorba despre familia trueba, condusă de esteban trueba, un self-made-man, isteric și futador care se însoară cu clara del valle, o ciudată parapshihopupu care mută obiecte cu gândul și presimte chestii; și care, când i se pune pata, rămâne mută la propriu.

de aici pornește isabel allende saga familiei, într-o țară sud-americană barbară, apoi conservatoare, comunistă și în cele din urmă dictatorială.

despre un alt roman de isabel allende, portret în sepia, aici.

decorul casei spiritelor este fie moșia de la tres marías, fie casa de după colț, din capitală, o somptuozitate labirintică latin colonială. cele două case sunt de fapt una singură, căci singură stăpâna era cea care făcea casa și o popula cu „spirite“.

și iată că trebuie să vedem ce se întâmplă cu această familie, cu cei trei urmași ai ei, o fată și doi băieți, apoi o nepoată. prin ce iubiri imposibile trec cu toții, și care le e destinul.

ediția din librărie

singurul punct minus al cărții este cel ideatic. nu am înțeles ce a vrut să ne spună isabel allende în afara frescei familiale și sociale pe care o coase cu minuție. căci, în afara „filmului“ cărții (de altfel, casa spiritelor a fost ecranizată de bille august, cu jeremy irons, meryl streep, glenn close, winona ryder, antonio banderas și vanessa redgrave), nu ne rămâne mai nimic care să ungă creierașul.

dar chiar și așa, este un roman scris su-per-bi-ssim!

„legile frontierei“ de javier cercas

javier cercas 

legile frontierei

 (las leyes de la frontera)

 ed. humanitas fiction, bucurești, 2015

 traducere de cornelia rădulescu

 313 pagini broșate 

coperta de angela rotaru

delincvenții juvenili din catalonia

lovit în moalele lecturisticii de primul roman tradus la noi, soldații de la salamina - despre care am scris aici - am pornit cu mari așteptări de la acest roman, al patrulea după soldații.

un adolescent tocilar e agățat de doi golani de mahala, un tip și o tipă. și, cum gagica-i face prima labă din viața lui, micuțul se bagă-ntr-o gașcă de spărgători minori. toate ca toate, dar ăștia ajung să spargă până și bănci, iar capul bandei, zarco gamallo, devine celebru. evident că li se-nfundă, fiecare merge pe destinul lui, și de n-ar fi nu s-ar povesti.

aceasta e prima parte a romanului și e cea mai mișto. practic, este vorba despre tinerii rebeli catalani de pe vremea lui franco, proveniți din lumpeni, despre maturizarea lor, despre dragostea adolescentină și tupeul antisocial. ceea ce reiese nu este diferența dintre bine și rău, ci despre puterea de a-ți asuma alegerile făcute.

Sunteți sigur că binele și răul înseamnă același lucru pentru toți? Și, oricum, de ce n-ar fi fost Gamallo așa cum a fost? Ce șanse de schimbare avea un puștan născut într-o baracă, unul care la șapte ani era la școala de corecție și la cincisprezece era la închisoare? Vă spune eu: nici una. Absolut nici una. Doar dacă, firește, s-ar fi produs o minune. (p. 298)

coperta ediției originale

în partea a doua a cărții - care mi-a plăcut mai puțin - adolescentul tocilar, devine avocat și va fi bântuit de întâmplările libertine ale adolescenței sale, dar și de membrii bandei sale. ce va face cu trecutul lui? cum și-l va asuma? ce va face cu iubirea sa retrezită?

ca și în soldații de la salamina, cercas se folosește de tehnica interviului jurnalistic, a martorului implicat în evenimente. aparența de verosimil și multitudinea punctelor de vedere dă culoare și impact ficțiunii sale.  

per ansamblu, un roman bun, reușit - pentru mine - doar pe jumătate.
traducerea este de excepție, cum ne-a obișnuit cornelia rădulescu.
din păcate, ghinionul cărții e coperta, de care dai să fugi.

columb, descoperitorul clitorisului

în afară de descoperirea circulației pulmonare, anatomistul italian matteo realdo colombo (1515/6-1559) este socotit și descoperitorul clitorisului, mai precis a rolului acestuia în sexualitate. Cunoscută fiind descrierea clitorisului ca amor veneris, vel dulcedo appelletur.

în cuceritoarea sa carte, anatomistul – excelent tradusă de ileana scipione în 2003, la editura rao (2005) -, iată cum scriitorul spaniol federico andahazi imaginează descoperirea efectelor mădularului la onorabila văduvă doña inés de torremolinos, ce-l avea mai mare:

Mateo Columb n-a încetat să frământe înde degete cornul, de parcă ar fi frecat o creangă de o piatră pentru a scoate scântei. Fără veste, ca și cum, în sfârșit, ar fi reușit să aprindă scânteia unui rug, întreg boiul lui Inés s-a cutremurat într-o perpelire fără margini, ce i-a săltat și arcuit șoldurile, lăsând-o sprijinită doar în călcâie și ceafă. Picătură cu picătură, a dat să-și legene mijlocul în tactul ce ritmic bătea anatomistul cu degetele. Suflarea i s-a turbat; părea că inima îi galopa în piept, iar întregul ei boi a fulgerat sub sudoarea ce-a coperit-o întru totul, îngânând, strașnic plămădită de anatomist, toate rușinoasele simțiri ce pe Inés o făceau să tresalte pe întreg răgazul nopții. Dar, deși Inés se ținea tot cu simțirile pierdute, nu s-ar fi spus că grijirea ce-i da anatomistul i-ar fi făcut neplăcere. Pe chipul ei fără vlagă s-a-ntins o schimonoseală dezmățată: pe jumătate deschisă, gura a lăsat vederii limba ce se zbătea între colțurile buzelor. Bertino, învățăcelul, și-a făcut din nou cruce. Nu a răzbit să se dumirească dacă sub ochi avea un exorcism ori dacă, dimpotrivă, maestrul vârâse pe necuratul în boiul lui Inés. (pp.101-102)

postare apărută inițial pe blogul sex reader.

cartea la minut - „clubul dumas“ de arturo pérez-reverte

un roman de aventuri ca orgasmul - nu te mai saturi - un remake contemporan după cei trei mușchetari.

cheia succesului e simplă: eroul, eroina au calități sau trăsături care îl obligă pe cititor să se identifice cu el sau ea... (p.19).

lucas corso, un librar, se înarmează într-o mână cu un manuscris din cei trei mușchetari, în alta cu un volum ocult scris în 1666 de un tip ars pe rug, pleacă prin câteva orașe europene să elucideze crime și secrete. din când în când, i se-ntâmplă chestii periculoase, care-i pun în pericol viața - numai pentru nite cărți! (printre alții întâlnește o blondă țâțoasă - fană milady -, un rochefort misterios și chiar o constance bonacieux, tunsă băiețește, cunoascătoare de jiu jitsu.

până la urmă ajunge și la marele secret - intrarea în lumea diavolului - dar eroul nostru e mai puțin mistic, ci mai mult materialist - preferă banii decât porți către lumi supranaturale.

finalul e mișto rău, și arturo pérez-reverte știe să se joace cu suspansul, un joc erotic cu romanul foileton de secol 19. avem două perspective, însuși „richelieu“ ne povestește toată tărășenia.

mai avem anecdote de istorie literarară -
de ce aveau și au încă succes paul feval, alexandre dumas și ponson du terrail?
își scria dumas singur romanele sau avea sclavi?
cine era, de fapt, d'artagnan?
cum era cu tratatele de demonologie?
ce dracu căutau unii, pe vremea inchiziției, în cărți oculte, să-i arză focul?
ce ascundeau băieții deștepți în simbolurile tratatelor medievale?

ps. romanul a fost ecranizat de roman polanski cu johnny depp în rolul principal (trailer aici)

cică „cele mai bune cărți ale tuturor timpurilor“

prin 2007, un american a întrebat 125 de autori în vogă - americani - (franzen, mailer, wallace, wolfe, chabon, king) să pună pe hârtie care cred ei că sunt cele mai bune cărți ever. a ieșit următorul top, publicat în revista TIME aici (eu aș preciza că sunt cele mai bune cărți ale secolelor 19-20):

1. anna karenina de lev tolstoi
2. doamna bovary de flaubert
3. război și pace de tolstoi
4. lolita de vladimir nabokov
5. aventurile lui huckleberry finn de mark twain
6. hamlet de william shakespeare
7. marele gatsby de francis scott fitzgerald
8. în căutarea timpului pierdut de marcel proust
9. povestiri de anton cehov
10. middlemarch de george eliot

hai c-aș accepta huck finn, ca o mare carte de aventuri și o capodoperă a literaturii americane. dar aș pune cu siguranţă în loc de gatsby (gatsby? seriously?) don quijote. iar dacă, în loc de middlemarch ar fi ulise de james joyce, ar mai fi ceva.  

cele 10 cărți în cele mai bune ediții românești

twitt-sofia 6: „tunelul“ de ernesto sábato

remarc în TUNELUL lui sabato k eroul e cam diliu. viaţa mi-e prea scurtă să mai și citesc despre asta. mă opresc la 90 de pagini (din cele 160).

trilogia lui ernesto sábato în cele două versiuni românești

darie novăceanu (tunelul, univers, 1965, 1998 și abaddón, exterminatorul, univers, 1986, 1997) și aurel covaci (despre eroi și morminte, univers, 1973, 1997) și tudora șandru mehedinți (humanitas fiction, 2012, 2013, 2014)

„marianela“ de benito pérez galdós

ei bine: „bărbatul sentimental“ de javier marías

prin barcelona (1). cu „marina“ lui carlos ruiz zafón

„marina“

fidel ideii de a vizita un oraș sub ghidajul unui scriitor, l-am ales pe carlos ruiz zafón să-mi fie ghid prin barcelona. i-am citit entuziasmat umbra vântului - despre care am scris aici -, acum 8 ani, pe care-am recomandat-o și împrumutat-o tuturor. așa încât m-am apucat și marina (mai subțirică) pe care-am luat-o subraț prin orașul catalan.

povestea începe cu un tânăr licean, aflat la un internat, căruia-i place să hoinărească prin cartierul sarrià, unul dintre cartierele de nord-vest ale barcelonei, înspre muntele tibidabo. aici, e atras de o casă de unde, urmărind o pisică, pe numele ei kafka (așa cum va afla mai târziu), va pătrunde în secretele unei familii.

o va găsi aici pe marina, o tânără ce locuiește aici cu tatăl ei, un pictor ratat. fata, dornică de aventură, îl duce pe eroul nostru, oscar draí, într-un cimitir vechi, cimitirul sarrià.

am căutat destul de mult cimitirul, ascuns printre case, și zidit cu pereți înalți. l-am găsit până la urmă, însă era din păcate deja închis. i-am putut fotografia doar aleile înguste de acces și câteva vecinătăți.

 

aici, în acest cimitir, tinerii oscar și marina o urmăresc pe o femeie în negru, mascată. apoi ajung în piața sarrià:

urmărirea continuă, și iată aventura vieții lor. prilej cu care - veți ghici - oscar și marina au o poveste de dragoste, prima din viața lor.

secrete din trecut, monștri, cyborgi, nemuritori, răzbunări crunte formează țesătura romanului, în care cei doi nu mai sunt doar spectatori, ci devin chiar actori principali. 

am mai descoperit și alte locuri, de pildă teatrul liceu de pe ramblas:

dar mai ales cartierul gotic, datorită căruia m-am îndrăgostit iremediabil de barcelona, mai abitir decât parisul. 

desigur că mai aveam locuri de văzut, dar trebuia să mai văd picasso, gaudí, tibidabo, montjuic. despre care voi vorbi în posturi viitoare. 

cât despre roman, nu pot spune că mi-a displăcut, deși finalul mi s-a părut ușor neverosimil, ca dintr-un film american. deși nu are happy end. în fine, poate mi s-a părut astfel și pentru că l-am citit pe bucățele, cu ochii-n primprejur. și poate pentru că l-am comparat cu umbra vântului, scris imediat după marina.

„incredibila și trista poveste a candidei eréndira și a bunicii sale fără suflet“ de gabriel garcía márquez

gabriel garcía márquez 
incredibila și trista poveste a 
candidei eréndira și 
a bunicii sale fără suflet
 (la increíble y triste historia
 de la cándida eréndira 
y su abuela desalmada)
 editura rao, buc., 2002
 trad. tudora șandru mehedinți
 123 pagini legate
 coperta de done stan

mai întâi că este o culegere de povestiri (după unii, cea mai bună). a fost tradusă la noi de demult, ba chiar are o ediție uriașă, ilustrată, de care amintește și mircea cărtărescu în rem.

per ansamblu, pentru două povestiri, îl voi include pe marquez în topul meu de autori de povestiri, după cehov, cortázar, borges și cele două povestiri sunt: un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe (publicată chiar înainte de veacul de singurătate, la 39 de ani) și înecatul cel mai mai frumos de pe lume.

un domn foarte bătrân cu niște aripi uriașe

... Era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi și care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă-l împiedicau aripile sale uriașe. (p.7)

aterizase în curtea lui pelayo, după trei zile de ploaie.și-atunci începe totul. de fapt, îngerul nu începe nimic, ci oamenii. el stă unde e așezat, în fundul unei grădini, într-un coteț cu găini. oamenii, în schimb, încep să se-nvârtă. popii-l caută de buric, sau dacă știe latină. ologii-l caută să se vindece. dar minunile sunt „inverse“:

puținele minuni puse pe seama îngerului dezvăluiau o oarecare tulburare a minții (cui?), cum a fost minunea cu orbul care nu-și căpătă vederea, dar căruia îi ieșiră trei dinți noi, și cea cu damblagiul care n-a putut merge, dar a fost gata să câștige la loterie, și cea cu leprosul căruia îi crescură fire de floarea-soarelui pe răni. (p.11)

singurul beneficiu este al familiei lui pelayo, care în urma vânzării biletelor către curioșii ce veneau să vadă îngerul, devine bogată.

mi se pare ceva tragic: îngerul ajunge obiect de bâlci, oamenii nu se aleg cu nimic. nici măcar cu răbdarea - singura virtute supranaturală. și ceva nedumerit: este absurdă căderea îngerului printre acei oameni? până și minunile devin absurde? de ce m-apucă mila pentru îngerul ăsta bătrân?

înecatul cel mai mai frumos de pe lume

cum naiba să scrii o povestire despre un înecat (oricât ar fi el de frumos), care mai e și uriaș pe deasupra? dar poate tocmai de-aia. dar când scrii bine despre personaje colective de oameni, poți și despre un înecat.

era mult mai mare decât oricare om, căci abia încăpea în casă, dar au crezut că însușirea de a crește și după moarte era poate în firea numitor înecați. (p.37)

și femeile, când să pregătească mortul pentru îngropare, îi descoperă mărimea aceea. tare frumoasă.

Rătăceau pierdute prin acele labirinturi închipuite, când, cea mai bătrână dintre ele, fiind cea mai vârstnică, privise înecatul mai curând cu milă decât cu patimă, suspină:

- După chip, pare să îl cheme Esteban. (p.39)

și iată că înecatul, primind numele, devine personaj. iar femeile încep să-i inventeze necazuri provocate de dimensiunile urieșești, încât mortul chiar le devine apropiat. desigur că izbucnește conflictul: femei-bărbați.

și iac-așa, un mort începe să schimbe întreaga comunitate, transformând-o...

cum? vă las să citiți. 

iar aici, opinia altcuiva căruia i-au plăcut fix aceleași două povestiri.