prima ediție din ORBITOR de cărtărescu

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos C Butuzea (@dragos_butuzea)

„roata plăcerilor“ de valeriu gherghel

valeriu gherghel

roata plăcerilor.

de ce n-au iubit unii înțelepți

cărțile?

ed. polirom, iași, 2018

260 pag. broșate

coperta de radu răileanu

o apologie pentru citit plină de farmec

cine nu-l știe pe valeriu gherghel ca universitar ieșean, poate-l știe ca blogăr, de aici: http://filosofiatis.blogspot.com/.
deși hermeneut și epistemolog, acest volum este un mănunchi de eseuri destinate celor care practică cititul.

numitorul comun al eseurilor este lectura, mai precis ce rol are ea în viața individului. citim de plăcere? învățăm ceva din cărți? dacă da, ce anume? ne este de folos cititul? cum s-au raportat alții, din trecut, la cărți?  ce credeau seneca, emerson, borges, montaigne ș.a. despre cărți? trebuie să cumpărăm cărți sau să ne dispensăm de ele? trebuie să mergem până la capăt cu o carte sau nu, dacă nu ne place? cum alegem cărțile bune? trebuie să recitim și dacă da, de câte ori?

este uimitor cum, prin hățișul atâtor întrebări, valeriu gherghel își compune eseurile într-un stil prietenos și erudit, și - ceea ce mi-a plăcut cel mai mult - auto-ironic. 

autorul eseurilor pare a nu se lua pe sine în serios - în cel mai bun stil montanian. însă, urmărindu-i subiectele atât de variate și urmărite cu atâta grație livrescă, nu ai cum să nu ți-l socotești maestru într-ale lecturii și să te așterni pe propriile gânduri.

cel mai mult mi-a plăcut penultimul eseu - știu pentru că am văzut cu ochii mei. mai precis, despre rolul cărții ca experiență nemijlocită, în sine, pentru cel ccare o citește. indiferent dacă e ficțiune sau chiar minciuni prăpăstioase fără legătură cu realitatea - nu înseamnă că este mai importanța decât experiența empirică. până la urmă, e important cu ce te alegi, și nu cum anume te alegi.

Lectura este o experiență propriu-zisă, face parte din viață, este o formă de a trăi activ, ne modifică, chiar dacă nu ne dăm seama de asta (p. 230)

în fine, o carte de eseuri livrești frumoasă și pasionant de interesantă.
fapt recunoscut de cititori printr-o a doua ediție.

cum îl admir eu pe adrian enescu

sunt la club A, la cafeneaua critică a lui bogdan lefter. amfitrionul nu a sosit încă.
pe lângă mine trece un om corpolent, sâcâit puțin de căldura subsolului. el nu știe, dar muzica pe care a dăruit-o urechilor noastre mi-a marcat adolescența - de la melodiile pop ale loredanei, ale lui cotabiță, până la muzica de film. este ADRIAN ENESCU și am venit să-i cumpăr ultimul său CD cu muzică de film - invisible movies (poate fi cumpărat de pe cărtureşti) - și să-l ascult.

povestește.
născut pe lângă podul basarabi, e impresionat de mic de polifonia gării - scrîșnet, fluierătură, strigătură, zgomot simplu -, polifonie pe care și-o accentuează la spectacolele de teatru, muzică și film la care îl tot trimite tatăl său, simplu împingător de vagoane, dar mare iubitor de frumos. și, la fel ca puștiul din cinema paradiso, se împrietenește cu proiecționistul cinema-ului de cartier, de la care ia fotograme cu își construiește dintr-o veioză rotativă un proiector, lângă care cântă la acordeon triluri copilărești.

pleacă la liceul ciprian porumbescu și ajunge să absolve cei șase ani - în opt - conservatorul. lecțiile cele mai importante le ia de la aurel stroe, cu care petrece sâmbetele până duminică, și cu care se apleacă, cu o curiozitate analitică, asupra fenomenelor muzicale contemporane.

mă uit la omul fermecător, cu o vervă ce se degajă deîndată ce vorbește despre muzică și film. e vivace și are siguranța valorii sale. nimic fals, doar pasiune și firesc
. spune că în viață l-au preocupat 3 lucruri: 1) să fac cu plăcere muzică; 2) să fiu cel mai bun; 3) dacă se poate, să fac și bani.

habar n-am cum de e așa de convingător când vorbește despre profesionalism, despre muncă, despre meritele sale dar și despre ale altora care au contribuit la ceea ce reprezintă el ca muzician.

aflu că a compus o coloană sonoră teatrală, cu alexandru darie, la bulandra - orfeu și euridice - cu ceva timp în urmă.

despre numele său, enescu, o anecdotă. pe patul de spital, înaintea unei operații, mama compozitorului e încurajată de medici: curaj, doamnă, nu vă temeți, doar purtați numele unui compozitor celebru. da, știu, răspunde ea, e fiul meu!

mă bucur că îl am aproape pe un om pe care îl admir și care încă îmi încântă sufletul. mă bucur că a ieșit din conul de umbră în care a intrat, că-și face cunoscute operele sale inovatoare, simfonic-electronice.

această bucată găsită pe youtube, din filmul hotel de lux (1992), îmi aduce cu tema lui hans zimmer din gladiatorul (2000).

cu andrei pleșu, despre criticismul steril

cele mai elocvente rânduri despre criticismul steril ce caracterizează pe majoritatea intelectualilor români - care mă molipsește și pe mine, din când în când -, le-a scris într-un stil desăvârșit, andrei pleșu, în parabolele lui iisus, adevărul ca poveste, ed. humanitas, 2012 (pp. 98-99):

Spiritul critic devenit insomnie cârcotașă e un abuz al inteligenței. Cel care îl practică are toate șansele să rateze mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie și cunoaștere. Spritul critic supradozat blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul prticipării la viața comunitară. E mereu inadecvat, pieziș, incapabil să valorifice inteligența altfel decât ca instanță judiciară. 

În loc să asculți, confecționezi, în gând, contraargumente, în loc să reflectezi, adopți morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăni steril de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deșteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului infinit ramificat omogenitatea unui neant care își extrage criteriile din el însuși. A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitații. 

„Nu“ e mereu mai la îndemână decât „da“. Distanța demolatoare dislocă orice tentativă de apropiere. Iată de ce nu e deloc profitabil să forțezi capacitatea de înțelegere a celor care, prin exercițiul aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpățânați, În afara încercării de a înțelege. 

Spiritul critic poate fi și o formă de infantilism mental: el se exprimă, uneori, ca un soi de răzgâiere a minții, ca o formă de „proastă creștere“ intelectuală. Gândirea n-are voie să fie mofturoasă, să traverseze piața lumii și a ideilor cu o grimasă disprețuitoare. E mai bine să riște lăcomia cumulativă decât selectivitatea astringentă. A strâmba tot timpul din nas e a fi o victimă a ceea ce s-a numit „stupiditatea inteligentă“. În orice caz, e la fel de puțin recomandabil ca și iresponsabiltatea unei atotprimitoare permisivități.

modele românești: ștefan câlția

 

în seara aceasta, la cafeneaua critică a lui ion bogdan lefter, l-am cunoscut pe ștefan câlția. un pictor celebru și de succes în românia și nu numai. la 70 de ani, a vorbit simplu despre viața lui și despre oamenii pe care i-a cunoscut. un om modest, căruia i-a plăcut munca sângerie cu culoarea - brazda pe care i-a dat-o Dumnezeu s-o muncească în viața asta.

care i-a fost rostul de artist? acela de a lua un obiect, pe care omul obișnuit, în graba lui zilnică, nu-l mai vede și de a i-l arăta. căci obiectul acela face parte din creația atât de frumoasă a lui Dumnezeu.

un artist care a înțeles că povestea este adevărul ce iese din el, că felul cum o spune e doar în el însuși și-l reprezintă. să ne căutăm dar să ne descoperim, căci ceea ce unește este faptul că suntem diferiți.

plecat din făgărașul copilăriei lui, în care oamenii simpli se plimbau pe deal, beau sirop de mesteacăn, admirau bujorii înfloriți și se minunau de fiece floare ca despre un lucru foarte mare, ștefan câlția a știut să păstreze admirația pentru maeștrii săi - graficianul julius podlipny și pictorul corneliu baba. le-a adunat pe toate acestea și le-a pus, în chip de semne de tuș sau culoare, în operă sa.

amestec de realism și fantastic, tragism și inocență, tablourile sale mi se par că exprimă tristețea omului care e nevoit să tot meargă și să nu se oprească nicicând. cum a spus și în seara aceasta, ca să pleci din „locul tău“, trebuie să pleci pe nu pe orizontală, căci, după primul deal, nu-l vei mai vedea, ci pe verticală, de unde îl poți vedea tot timpul și de care te vei lega ca printr-un cordon ombilical, făcând parte din ființa ta dintotdeauna.

am plecat din sala mică afumată de club a cu bucuria entuziastă că am întâlnit un om împlinit, care a mers pe drumul său, prin muncă asiduă. Stefan Câlția, un Om mare ce trebuie ascultat și admirat cu prisosință. 

o altă impresie despre astă-seară la cristina.

 

două interviuri cu pictorul aici și aici, iar un film cu el aici.

__________________________________________________________________