Spiritul critic devenit insomnie cârcotașă e un abuz al inteligenței. Cel care îl practică are toate șansele să rateze mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie și cunoaștere. Spritul critic supradozat blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul prticipării la viața comunitară. E mereu inadecvat, pieziș, incapabil să valorifice inteligența altfel decât ca instanță judiciară.
În loc să asculți, confecționezi, în gând, contraargumente, în loc să reflectezi, adopți morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăni steril de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deșteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului infinit ramificat omogenitatea unui neant care își extrage criteriile din el însuși. A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitații.
„Nu“ e mereu mai la îndemână decât „da“. Distanța demolatoare dislocă orice tentativă de apropiere. Iată de ce nu e deloc profitabil să forțezi capacitatea de înțelegere a celor care, prin exercițiul aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpățânați, În afara încercării de a înțelege.
Spiritul critic poate fi și o formă de infantilism mental: el se exprimă, uneori, ca un soi de răzgâiere a minții, ca o formă de „proastă creștere“ intelectuală. Gândirea n-are voie să fie mofturoasă, să traverseze piața lumii și a ideilor cu o grimasă disprețuitoare. E mai bine să riște lăcomia cumulativă decât selectivitatea astringentă. A strâmba tot timpul din nas e a fi o victimă a ceea ce s-a numit „stupiditatea inteligentă“. În orice caz, e la fel de puțin recomandabil ca și iresponsabiltatea unei atotprimitoare permisivități.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu