20 aprilie 2020

„contractul desenatorului“ de peter greenaway

Un film metaforă despre contrângerile artei (cinemaului), între natural și artificial

acțiunea nu este foarte complicată: în secolul 17, un desenator este chemat prin contract să facă 12 desene a unei moșii englezești, în lipsa proprietarului, și în prezența soției și fiicei acestuia, pe care le și îngurluiește din când în când în temeiul aceluiași contract.
vor fi și crime și intrigi, dar nu vreau să dezvălui prea multe.

pe lângă faptul că:

  • este cel mai bun (și mai ironic) film de epocă pe care l-am văzut până acum
  • are cele mai spumoase eșantioane de artă a conversației în limba engleză clasică 

apare o teoriei a artei (reproducerii) versus realitate.

în prima parte a filmului, există scene ca într-o piesă de teatru în care desenatorul reproduce, folosindu-se de un cadru de împărțire a perspectivei, diverse tablouri ale moșiei. este interesant cum tot soiul de reguli - dincolo de acel instrument de împărțire, prezent în 80% din film - îl contrâng pe desenator să-și facă treaba: contractul însuși, viața cotidiană cu grădinari, animale domestice, slugi, musafiri și gazde. doar că toate aceste constrângeri - nu mai au de afacere cu realitatea, astfel încât desenatorul ajunge să deseneze realitatea artificială, și nu una a naturii.





filmul devine deîndată o metaforă a artei și a artistului care încearcă să supună ceea ce vede (chiar și realitatea artificială) la ceea ce face - să supună realitatea artei sale. fără să-și dea seama că aceste desene separate, luate împreună, aduc o nouă interpretare chiar a realității.

există un dialog în care fiica gazdei, îi expune desenatorului însuși această teorie:
Obiectele pot fi interpretate ca inocente numai dacă sunt luate unul câte unul, luate însă împreună, pot fi interpretate altfel.
Dacă un om inteligent face o pictură indiferentă - căci pictura necesită o oarecare orbire  și necesită un refuz parțial de-a observa toate opțiunile - acest om inteligent va ști mai mult despre ce desenează, decât despre ceea ce vede. 
În spațiul dintre a vedea și a ști, omul inteligent va deveni contrâns, incapabil să urmărească ferm o idee, de teama că discernământul privitorilor pe care vrea să-i mulțumească îl va considera deficitar dacă nu le arată nu doar ceea ce el știe, dar și ceea ce ei știu foarte bine.
problema desenatorului din film - și a oricărui artist - este că va continua să rămână orb (din cauza orgoliului său) chiar și la realitatea artificială pe care o reproduce. de aceea, va ajunge să plătească pentru asta. arta nu se face prin contract și nici siluind natura.

mai există totuși un anumit tip de raportare la realitate, unul inocent și mai puțin inteligent - reprezentat în film de un servitor care face pe mimul - el nu disprețuiește realitatea, ci încearcă să se cufunde în ea, să facă cu ea un tot. deși este disprețuit de ceilalți, este singurul care se va salva.


probabil că mesajul lui peter greenaway este întoarcerea la realitatea pură - la lumina lumânării, de exemplu, la cuvânt, la cadrul teatral, la ceea ce este nealterat și artificial. chiar și în cinema, atât cât se poate, desigur.

trailer:





2 comentarii:

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...