Câteva chestii livrești din novella Parlayed Letter (Litera din scrisoarea misterioasă) de Alex. Leo Șerban

Lucrare citită în cadrul unui evenment din 2017 de la Fac. de Litere București dedicat romanului polițist.

1. Micro-romanul Litera din scrisoarea misterioasă este un micro-roman românesc? 

• Nu, căci a fost scris când autorul lui a trăit în Argentina și în Portugalia. 
• Nu, căci a fost scris în limba engleză (titlul original este Parlayed Letter – litera avantajoasă). 
• Nu, căci nu există nici un personaj român, în afara unei mențiuni, într-o notă de subsol (a unei oarecare Alexandra Varparonian). 
• Da, este un roman românesc, căci autorul său s-a născut și a murit în România. 

2. Este Litera din scrisoarea misterioasă un micro-roman polițist? 

• Da, dacă-l socotim un omagiu adus întemeietorului genului, Edgar Allan Poe, care a scris povestirea The Purloined Letter, tradusă la noi Scrisoarea furată, a treia povestire ce-l are ca personaj pe C. Auguste Dupin, personajul detectiv avant la lettre. Scriitorul american Edgar Poe își intitula nuvela „analitică” (ratiocinative) – în sensul folosirii unei intrigi pur intelectuale, anume „identificarea intelectului analistului cu cel al adversarului său” (1). 
• Da, dacă-l socotim un omagiu adus scriitorului Fernando Pessoa, autor și de povestiri polițiste, ce-l au ca personaj pe Abilio Fernandes Quaresma, detectivul-logician care „rezolvă problemele […] fără măcar să se mişte din fotoliu”, care rezolvă și el enigme ca, de exemplu, în povestirile Pergamentul furat sau (sic!) Scrisoarea magică (2).
• Da, dacă folosim sintagma engleză who dunn it? (cine-a făcut-o?). Căci nu știm decât la final. Avem atâtea personaje că ne-mpiedicăm de ele și ne zăpăcesc de cap de nu mai știi cine e cine, cine ce face și de ce face? 
• Am putea numi acest micro-roman și un „roman de mistere”, căci unul din personajele secundare, Alesteir Crowley, un autor real pe care scriitorul portughez Fernando Pessoa îl menționează în două articole, era poet, ocultist și om al misterului(3) , așa încât iată-l pe Alex. Leo Șerban să arunce destule elemente de ocultism, mai ales de ocultism livresc. 

3. Cum își construiește Alex. Leo Șerban romanul? 

Oricum am încadra această operă jucăușă a lui Alex. Leo Șerban, există o adevărată alchimie în metoda cu care își construiește intriga. Și, așa cum alchimistul își propunea să se dezvolte pe sine, și autorul nostru își adună noțiunile cele mai dragi – scriitori, opere, jocuri livrești, intertextualități. De exemplu:

• Ia un scriitor favorit, argentinian celebru, Jorge Luis Borges, care a locuit în Buenos Aires, cunoscut pentru povestirile sale livrești pline de construcții fantasmagorice, din care una, folositoare lui Alex. Leo Șerban, este Borges și eu(4), în care personajul Borges nu e el, ci dedublarea sa. 
• Ia un personaj, Franz Osberg (anagrama lui borges) – alias Peter sau Gerhard – care descoperă o scrisoare. El este urmărit de Interpol pentru că face negoț cu falsuri artistice (Alex. Leo Șerban a fost și curator de artă). Ei bine, ajuns în Buenos Aires, lui Oseberg acesta în mâini (de fapt, îi urcă în mâini) scrisoarea misterioasă din titlu. 
• Mai ia un scriitor portughez celebru (postum), Fernado Pessoa, care a locuit în Lisabona, cunoscut ca inventator al așa-zișilor heteronimi, cu care-și semna operele, heteronimi cărora le construia și biografii ficționale. Astfel, îi avem pe Alvaro de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis, care-i ies tustrei din cap. 

Vă imaginați, că ar fi fost de neconceput ca vreunul dintre heteronimii lui Pessoa să se țină deoparte în timp ce Poetul se lansa în aventura vieții lui! Freneticul, poznașul de Campos, urmat spontan de naturalul și terestrul Caeiro și de sofisticatul Reis făceau cu schimbul – fiecare în partea lui de creier – în urmărirea deplasării transatlantice a cafenelei... (p. 135)    

• Mai ia ideea unei întâlniri ucronice a celor doi scriitori în Buenos Aires, pe modelul întâlnirii – nereușite – dintre Marcel Proust și James Joyce. Doar că, deși în realitate Pessoa era cu unsprezece ani mai bătrân decât Borges, în momentul întâlnirii din carte, Borges este cel mai bătrân (are șaizeci și ceva de ani, iar Pessoa, patruzeci și ceva). Doar în ficțiune, orice e posibil.
• Se mai inventează trei „mușchetari”, agenți de la Interpol, schilozi, dar porecliți de un șef cinefil cu numele unor personaje Ross Greenstreet, Greg Morley și Bob Ratoff. 
• Se mai iau câteva idei: călătoria în timp și în spațiu prin forțe magnetice, o scrisoare misterioasă plină de litera „o”, o posibilă comoară. 
• Se iau locuri cunoscute și dragi autorului, unde s-a retras în ultimii săi ani de viață: străzi din Lisabona și Buenos Aires. 

Cu câte personaje avem de-a face în micro-roman? 

După ce se iau cele de mai sus, se adaugă alte ingrediente și se amestecă într-o supă livrescă, de mai mare amuzamentul, astfel că găsim la un moment dat următoarea scenă care mie mi-a plăcut foarte mult, de m-a făcut cu capul: 

Într-un magazin de antichități din Buenos Aires, naratorul ne face să vedem următoarea scenă: o statuie obeză a lui Buddha, care-l are în brațe, ca în statuia Pieta a lui Michelangelo, pe personajul Franz Osberg. În fața scenei stau și se uită Borges și Pessoa. Vedem deci patru personaje: Buddha, Osberg, Borges și Pessoa. Dar, de fapt, sunt zece, căci în statuia lui Buddha mai stau ascunși, înghesuiți și transpirați, cei trei mușchetari, agenți de la Interpol: Ross, Greg și Bob. Să nu neglijăm capul lui Pessoa, în care sunt alți trei: Alvaro de Campos, Alberto Caeiro, Ricardo Reis. Plus Borges. Iar dacă socotim că Osberg e tot Borges, putem scădea unul și astfel, sunt nouă. 

Parafrazând titlul unei povestiri de Borges, acțiunea romanului se bifurcă, trifurcă, tetrafurcă, se pentafurcă, ca într-un joc logic, pe mai multe niveluri, de-ți trebuie o mare lucidez mental, să-ți dai seama ce înseamnă toate astea. 

De aici, vreau să subliniez două perspective comune oricărui roman polițist. 

UNU. Enigma ca joc mental 

„Toată încâlceala – în cazul romanului nostru, bifurcațiile, trifurcațiile, tetrafurcațiile etc. – e, pur și simplu, rodul minților noastre. Cu cât ne-am adâncit în poveste, cu atât a devenit mai complicată. Suntem ca acul în carul cu fân, străduindu-ne să ieșim la suprafață; dar fânul e propria noastră imaginație, alimentată constant de informații.” (p. 224) 

În romanul Litera din scrisoarea misterioasă, acul e, firește, o literă, litera „o”. Literă teroretic ascunsă, însă vizibilă peste tot pe tot parcursul romanului: în Pessoa, Borges, Lisabona, Buenos Aires etc., până la Leo Șerban. Ce se întâmplă cu această literă, aș face prea multe spoilere. 

Doar amintesc o idee importantă, idee preluată de la Edgar Allen Poe, din povestirea lui cu scrisoarea: aceea că, pentru a ascunde un lucru, cea mai simplă metodă este de a-l pune cât mai la vedere. Iar pentru zilele noastre – romanul lui Alex. Leo Șerban poate fi o operă deschisă rescrisă a lui Edgar Allan Poe – „cea mai bună cale de a ascunde informații este aceea de a furniza prea multe informații”(5). 

Să preluăm această idee și în viața noastră și să căutăm ce se ascunde dincolo de prea multele informații ce ne bombardează viața. 

DOI. Nivelurile narative ale romanului polițist 

În mod analitic, ratiocinative, pot întocmi următoarea schemă, similară majorității romanelor polițiste (6): 

Autor concret (persoana autorului Alex. Leo Șerban, persoana lui Fernado Pessoa, a lui Poe, a Agathei Christie)

______________________________________________________________

↓ Autorul abstract cu nume fictiv (pseudonimul autorului, Alexander Search, Adson de Melk (Numele trandafirului), orice heteronim al lui Pessoa) 

↓ Naratorul (omniștient) 

↓ Povestirea ca atare, universul povestit (intriga fictivă): Toate personajele care caută dezlegarea enigmei 

↓ Universul citat (locurile reale ale povestirii, unele persoane reale) 

↓ Narantul (dr. Watson, cǎpitanul Arthur Hastings) 

↓ Cititorul abstract – căruia i se adresează autorul abstract (un cititor ideal care ar cunoaște referințele și care ar urmări toate informațiile care duc la informația esențială 

↓ Cititorul concret (eu, tu, el, ea) 

Închei, invitându-vă să citiți această mică operă postumă a lui Alex. Leo Șerban, cunoscut la noi mai mult în calitate de critic de film, jurnalist cultural, traducător, dandy invertit, iar, în cazul de față, autor de novella enigmistică. Și – doresc să amintesc, ca bloggăr, unul dintre puținii intelectuali de elită români, ce s-au aplecat de timpuriu asupra fenomenului online – forumuri, bloguri, twitter.

__________________________________

Note:

(1) Scrisoarea furată, în E. A. Poe, Misterul lui Marie Roget, Ed. Polirom, Iași, 2008, trad. Liviu Cotrău, p. 210.

(2) A se vedea volumul Fernando Pessoa, Quaresma, descifrator, Ed. Humanitas, Buc., 2016. 

(3) [Oare Aleister Crowley a fost asasinat? Interviu cu Fernando Pessoa], în Cronica vieții care trece, Ed. Humanitas, București, trad. Dinu Flămând, p. 176. 

(4) Borges și eu, în Jorge Luis Borges, Opere 2, Ed. Univers, Buc., 1999, p. 162

(5) Alex. Leo Șerban, Litera din scrisoarea misterioasă, Ed. Polirom, Iași, 2011, trad. din limba engleză de Antoaneta Ralian, p. 224. 

(6) După Jaap Lindvelt, Eseu de tipologie narativă, Corti, 1981, ap. Bernard Valette, Romanul, Ed. Cartea românească, Buc., trad. Gabriela Abăluță, p. 123.

„considerații inactuale“ de friedrich nietzsche. notițe 1

partea întâi: david strauss, mărturisitorul și scriitorul

friedrich nietzsche

 opere complete, vol. 2

editura hestia, timișoara, 1998

(sämtliche werke.

kritische studienausgabe)

traducere de simion dănilă

640 pag. legate

coperta de lucian alexiu

Cele patru inactuale sunt cât se poate de războinice. Ele demonstrează că n-am fost un „Hans visătorul“, că-mi face plăcere să trag spada - poate și că am încheietura mâinii periculos de liberă. Primul atac (1973) a vizat cultura germană, la care încă de pe atunci priveam în jos cu necruțător dispreț. Fără sens, fără substanță, fără țel: o simplă „opinie publică“... Ecoul acestei lucrări este de-a dreptul inestimabil în viața mea. De atunci, nimeni nu a mai intrat în polemică cu mine. (ecce homo, ed. ideea europeană, bucurești, 2016, trad. victor scoradeț, pp. 122-126)

nietzsche își începe scrierea de la ideea că războiul nu are nimic de-a face cu cultura. este rodul unui delir, cultivat de „tagma omogenă care pare a se fi legat prin jurământ să pună stăpânire pe ceasurile de răgaz și siestă a omului modern, adică pe «momentele culturale» ale lui, și să-l amețească în răstimpul lor prin hârtia tipărită“ (p. 106)

cultura = unitatea de stil artistic în toate manifestările vieții unui popor (p. 107)

cultura ≠ barbaria

artistul ≠ filistinul culturii (bildngsphilister): artistul caută permanent; filistinul nu caută mai departe (p. 111)

filistinul culturii are și el filozofia lui - care, sub niște înflorituri dantelate, ascundea mărturisirea filistină pentru divinizarea banalității: ea vorbea despre raționalitatea a tot ce este real (hegel, sic!); el distinge «partea serioasă a vieții», adică profesia, afacerile, inclusiv femeia și copilul, de distracție (p. 112)

de la paragraful 3 până la 12 - răfuiala cu cartea lui strauss, vechea și noua credință, cu hegelianul gervinus și cu darwin, „genealogistul maimuței“- devine plictisitoare, de citit pe fast forward,
totuși interesantă anecdotic, despre cum se făcea polemică la sfârșit de secol 19.

citate

• Un cadavru este un gând frumos pentru vierme, iar viermele un gând oribil pentru orice ființă vie. Viermii își închipuie împărăția cerească într-un corp gras, profesorii de filozofie în scormonirea prin măruntaiele schopenhauriene (p. 123) 
• Cine s-a îmbolnăvit o dată de hegelită și schleiermacherită nu se mai vindecă niciând în întregime (p. 126)
• dezinteresul omului de știință față de metafizică: De jur împrejur se holbează la el, moștenitor doar al câtorva ceasuri de viață, cele mai înspăimântătoare hăuri, orice pas ar trebui să-i aducă aminte: La ce bun? Încotro? Dai inima lui se înflăcărează crezându-se menită să numere staminele unei flori sau să sfărâme pietrele de pe marginea drumului (p. 133)
• Scandalos este tot ce-i cu adevărat productiv (p. 145)
• Lumpenjargonul epocii actuale (schopenhauer)

note de istorie literară:

• cine era david friedrich strauss?:
• teolog critic și biograf al lui isus - a revoluționat prin interpretarea mitică a miracolelor lui isus 
• pamfletul urma să-i fie înmânat lui wagner la a 60-a aniversare (joachim köhler, fr. nietzsche & cosima wagner)

Ideea
nietzsche introduce noțiunea de filistin cultural - categorie de oameni burghezi care privesc arta ca imitație a realului și a clasicilor - fără acea căutare creatoare care-l caracterizează pe adevăratul artist.

„ultima lume“ de christoph ransmayr

christoph ransmayr

ultima lume

(die letzte welt)

editura univers, buc., 1996

trad. de mircea ivănescu

231 pag. broșate

cum sunt un admirator al literaturii germane - l-am întrebat pe un tânăr scriitor german ce scriitori preferați are. pe locul întâi și de departe era christoph ransmayr. i-am luat atunci cele două romane traduse la noi - ultima lume și morbus kitahara - dar ama amânat lectura, stilul fiind unul dificil.

dar acum, când la raftul denisei se anunță o altă traducere - pe care o aștept cu nerăbdare - m-am hotărât să reiau ultima lume - cel mai cunoscut roman al său - editat de două ori în românia, dar destul de ignorat.

de ce e ultima lume un roman extraordinar?

se spune că inițial christoph ransmayr a vrut să rescrie metamorfozele lui OVIDIU, însă până la urmă a (re)scris o lume paralelă, inspirată de poetul roman. ba chiar l-a introdus în roman chiar pe ovidiu - mai precis i-a introdus umbra pe care a lăsat-o după moarte, mai precis metamorfoza lui într-un arbore.

ultima lume e un ținut poetic, utopic, nici contemporan - deși sunt gări, aparate de proiecție a filmelor, conserve etc. - dar nici antic. e TOMIS-ul în care a fost exilat poetul din sulmona - însă un oraș și maritim și muntos, cu un golf amfiteatru din care poate fi admirat spectacolul mării. un oraș de exploatare a minereurilor, în care locuitorii - avataruri ale personajelor ovidiene - trăiesc într-o altfel de lume.

la finalul cărții, avem paralele ale personajelor lui christoph ransmayr cu cele din metamorfoze. iar christoph ransmayr are câte o poveste pentru fiecare - în care firul conducător e târât de cotta, un roman ce vine la tomis să-l caute pe OVIDIU și să-i caute poeziile.

avem un operator de film pitic cu rădăcini crescute în pământ, o țesătoare ce țese povestiri pe covoare, un copil epileptic ce se transformă în stană de piatră, un frânghier ce se tranformă în lup. un oraș cucerit de plante, un potop în urma căruia se nasc alți oameni din piatră.

o proză poetică, despre o lume dintre vis și realitate, o atmosferă melancolică și sumbră - într-o carte letargică, unică în felul ei - un omagiu față de OVIDIU și al unei mitologii acum dispărute.

criticii germani au apreciat proza ritmată și fără cusur a autorului austriac - pe care poate mircea ivănescu, poet, a reușit s-o redea în transpunerea românească.

ediția a doua a romanului, din 2008

„philip și ceilalți“ de cees nooteboom

cees nootebom

philip și ceilalți

(philip en de anderen)

editura univers, bucurești, 2013

traducere de luminița bobu

 127 de pagini broșate

 coperta de octavian cociș

twitterezumat:
să cauți ființa misterioasă care să-ți lumineze cu povestea ei viața.

este primul roman al scriitorului olandez cees nooteboom, pe care l-a scris la 22 de ani și a fost premiat cu premiul anne frank. îl reiau pentru că vreau să le citesc pe toate, în ordine, atât câte s-au tradus în românește.

În toate călătoriile mele, pentru că eu întotdeauna pierd, mă atașez prea mult de oameni sau de lucruri, iar atunci călătoriile nu mai sunt călătorii, cu despărțiri. Mi-am petrecut timpul despărțindu-mă, amintindu-mi și adunând adrese în agendă, ca niște pietre mici de mormânt. (p. 74)

1. un unchi bătrân, pe nume antonin alexander, ciudat, pianist - ce păstrează memoria unui băiat ciudat, pe care l-a întâlnit pe când el avea treizeci - și care crede că noi, oamenii, ne-am născut să devenim divinități.

2. în provence, în mijlocul naturii răscolite de mistral, un francez obez, pe nume maventer, simte nevoia să-i povestească lui philip despre o copilă stranie, marchiză, ce-a trăit alături de el într-o altă lume, „cea adevărată, viața din spatele celeilalte realități“.

3. la paris, aventura cu irlandeza bătrână, pe nume vivien, cu un trecut dureros în spate, doritoare de căldură umană.

De ce? De ce nu mă aflam și eu precum ceilalți într-un birou. de ce stăteam în ploaie la marginea drumului în timp ce ei lucrau? Un drum, acum știu ce e un drum, pentru că le-am văzut și le-am cunoscut, binecuvântate în roșu și roz de întâiul sau de ultimul soare, înfundându-se în orizontul înlănțuit de ploaie, grăunțoase, fisurate, pline de praf înecăcios, care se învârtejește în jurul meu, drumețul, pătrunzându-mă; sau târându-se și rotindu-se, cu un chip mai dur decât munții dimprejur; drumuri cuprinse în taina pădurilor, ori schimbându-se pe neașteptate din drum de zi în drum de noapte, cu tot aleanul cuvenit. Numai drumuri ca să mergi pe ele, când ai venit deja de departe și ești obosit. Obosit. (p. 80)

sursa

5. un tânăr epileptic, pe nume sargon, povestește copilăria sa în mănăstire, iar altul, pe nume heinz, povestește cum vocea de la radio a crainicei îi provoacă vise mistice.

Lumea este tot timpul [fericită], noi o zugrăvim cu propriile noastre culori ale fricii sau nefericirii - dar, de fapt, lumea este tot timpul așa. De aceea îmi este și atât de greu să descriu lumea aceasta, pentru că ar trebui să mă descriu pe mine însumi, căci lumea își însușește culorile noastre. (p. 100)

6. o femeie belgiancă pe nume fey, culege flori, trandafiri și liliac și se joacă cu mingea, închipuindu-și că e fericirea.

7. fata chinezoaică pe care philip o tot caută de-a lungul călătoriei, și care-l părăsește, doritoare să rămână singură.

un roman compus din fragmente, adeseori mici poeme în care alternează uimirea față de realitate și miraculosul oniric. nu mi-a plăcut în întregime, însă la închiderea copertei a patra am avut senzația că niciodată nu voi percepe o călătorie așa cum a văzut-o cees nooteboom până la 22 de ani, când a scris-o.

Farmecul lumii o ia de la început cu fiecare om în parte, nu se poate explica și, mai mult, chiar lângă lumea noastră sălășluiește un paradis. Noi suntem fragili, niște divinități ratate, pierduți de la început, fiecare dintre noi. Dar întotdeauna putem juca teatru, toată lumea poate juca teatru. (p. 124)

cartea poate fi citită parțial pe googlebooks aici.

autorul la 23 de ani

„inelele lui saturn“ de winfried georg sebald

sebald, un autor de cărți cult 

am decis să recitesc câteva cărți ale autorilor contemporani favoriți - așa că, după 2 ani de la apariție, am recitit a doua carte tradusă din opera autorului german winfried georg sebald - autor cult pentru conaisseuri livrești.
asta după citisem prin 2010 - ȘOCAT! - capodopera sa, austerlitz, despre care am scris imediat entuziast aici.

sebald atrage cititorul în pânza de păianjen a poveștii autobiografice. apoi începe să te înfășoare cu alte povești enciclopedice, în mare parte absente din orice dicționar și din orice carte de popularizare.
te mai hipnotizează apoi cu fotografii ale locurilor despre care povestește și cucerirea-i gata - îți vine greu să crezi ce ai citit - și emoția e de mirare, de stupoare, de te crezi deja un ales, un demn membru al lumii sebaldiene.


dare de seamă despre comitatul suffolk

inelele lui saturn e al treilea roman din cele 4 scrise de autor (a murit într-un accident de mașină în 2001, la 54 de ani). titlul se referă la inelele lui saturn, formate din cristale și particule ce orbitează în jurul planetei - așa cum poveștile din acest roman orbitează în jurul unui nucleu principal - călătoria pe care autorul însuși a făcut-o în comitatul englez suffolk în 1992.

deși nu m-a dat pe spate acest nucleu („planeta“) și deși descrierile peisajelor britanice sunt destul de vizuale și destul de singuratice - mi-au plăcut scurtele poveștile de viață ale atâtor personaje despre care, multe despre ele, n-am mai auzit și nu voi mai auzi niciodată:

• profesorul filolog michael parkinson și prietena sa janine rosalind dakyns
• anatomistul și misticul thomas brown din tabloul lui rembrandt lecția de anatomie
• maiorul excentric george wyndham le strange, care-i lasă servitoarei sale întreaga moștenire
• sfântul sebald cu legenda și minunile lui
• roger casement, diplomatul care-a condamnat pentru prima oară genocidul din congo (5 milioane de negri) orgenizat de regele belgiei leopold 
• joseph conrad și începuturile sale marinărești
• împărăteasa chineză tz'u-hsi și rebeliunea taiping
• poetul romantic algernon swinburne
• scriitorul michael hamburger și viața lui

Zile și săptămâni în șir îți tot chinui mintea degeaba, neștiind, dacă te-ar întreba cineva, dacă mai continui să scrii din obișnuință sau pentru că vrei să te impui, ori pentru că nu ai învățat nimic altceva, ori poate din cauză că te miri atâta de viață, din dragoste de adevăr, din disperare sau revoltă, după cum nu ai fi în stare să spui nici dacă scrisul te face mai deștept sau mai nebun. (p. 185)

• scriitorul singuratic edward fitzgerald
• ciudata familie ashbury
• alec garrard cu garajul său, în care construiește la o scară mai mică templul de la ierusalim
• rené de chateaubriand și experiența sa platonică din anglia cu o fată de 15 ani

mai avem labirinturi, istoria parcurilor, heringilor și a viermilor de mătase, o insulă a operațiunilor secretă, o furtună de nisip, camere de hotel, poduri, plaje pustii -  o mică enciclopedie pe 300 de pagini. 

totul trece lin, nu știi când ieși dintr-o istorie și intri în alta, pare că intri și scormonești în mintea lui winfried georg sebald printr-o vrajă, îi cauți amintirile de călătorie și dai de curiozități și scântei de istorie umană, de ore astrale ale anonimilor sau creatorilor mai obscuri - fără să întrebi ce gen literar citești, ci doar că citești ceva din cale afară.

nu contează până la urmă categoriile - importantă e experiența. 

iar sebald oferă cititorului o EXPERIENȚĂ, una unică.

coperta ediției germane

au mai scris vladimir bulat, blue henrietta și bogdan coșa.
iată și trailerul unui film după această carte:

„chipul tău, mâine. venin și umbră și adio“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine.

3 venin și umbră și adio

 (tu rostro mañana

3 veneni y sombra y adiós)

 editura polirom, iași, 2016

 traducere de andrei ionescu

 561 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:

n-ar trebui să povestim niciodată nimic, totuși vrem ca poveștile noastre să plutească.

venin și umbră și adio

Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. De a vorbi, de a vorbi fără oprire, pentru asta munițiile nu se termină niciodată. Asta e roata care învârte lumea, mai presus de orice altceva, ăsta e motorul vieții, care nu se strică și nu se oprește niciodată, ăsta e adevăratul avânt al vieții. (p. 247)

acum, că am terminat și ultimul volum al trilogiei și văd cele trei romane ca pe unul singur pot spune că a fost o satisfacție citirea acestei cărți, și nu doar una livrescă.

în decursul zilelor de pe parcursul citirii cărții, m-am trezit că îmi veneau în minte opinii ale autorului, sau că ceea ce se întâmpla în carte regăseam în jur. că am preluat câteva idei din carte pentru viața mea - și cred că este cel mai mare omagiu pe care-l poți aduce unei cărți - când este atât de adevărată, că orice spirit critic dispare și adevărul din ea intră în anumite locuri dinăuntru ce se întipăresc în tine.

scriu aici un sinopsis al volumului - însă, ca în toate romanele lui javier marías, subiectul nu e foarte important, el e doar un pretext pentru ceea ce spune:

veninul e cel pe care personajul din carte îl primește din partea șefului său din serviciul secret - multe cruzimi și crime inutile care - asemenea celor inoculate lui alex din portocala mecanică - îi pângărește sufletul.

dar îl și tulbură, astfel încât din aceste mișcări interioare să iasă la suprafață ceea ce nu credea că zace în străfundurile lui, să devină o umbră pentru șogorul său care-o bate pe nevastă-sa, apoi să-i facă ceea ce nu credea vreodată că va face. dar o umbră și a șefului său cinic, tupra.

ca până la urmă să spună adio vechiului său eu, odată cu fapta înveninată, dar adio și serviciului secret, atunci când descoperă că rolul pe care îl joacă poate fi și unul negativ pentru cei nevinovați și se întoarce la madrid.

Tendința actuală e să te simți nevinovat, să găsești o justificare imediată pentru tot, să nu dai seamă și să faci ceea ce în spaniolă se cheamă a găsi întotdeauna motive întemeiate. Cei care-și fac probleme de conștiință sunt azi excepția, oameni învechiți care-și spun: „Lancea, febra, durerea mea, cuvântul, visul“, și alte lucruri la fel de inutile. (p. 412)

coperta ediției spaniole

ce este drept este că trilogia este o capodoperă, că aș vrea s-o recitesc cândva, că:

• javier marías este, fără îndoială, un autor uriaș
• nu cred că va mai scrie ceva mai bun
• este un roman total - despre individul contemporan
• că, prin acest roman, vocea lui javier marías te mișcă - încet, persuasiv iar după ce termini lectura zici că ai terminat, că parcă nici nu a fost, însă se lasă greu ștearsă, rămâne un contur din ea și poate nu se șterge niciodată.

trebuie felicitat traducătorul, andrei ionescu, traducător clasic din spaniolă, al cărui efort de atâția ani a îmbogățit plăcerea noastră livrescă cu încă o capodoperă a literaturii universale.

javier marías, sursa

„chipul tău, mâine. dans și vis“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 2 dans și vis

 (tu rostro mañana 2 baile y sueño)

 editura polirom, iași, 2011

 traducere de andrei ionescu

 406 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

twitterezumat:

totul se află în noi, și nu în afară.

umorul lui javier marías

volumul al doilea al trilogiei (după febră și lance, despre care am scris aici) începe mai lent decât primul, pare mai slab din punct de vedere al plotului, însă ajunge repede la o misiune adevărată: misiunea „discoteca“ - în care povestitorul nostru, jaime/jacobo deza va trebui s-o distreze, într-o discotecă, pe consoarta unui personaj dubios interlop.

doar că pe fir apare personajul-clovn al cărții, un don juan-ul de doi bani, pe numele său rafita de la garza. acesta o suflă pe consoarta în cauză și dispare cu ea, iar povestitorul, dă-i și căută-i pe cei doi, pe sedus și pe sedusă, prin veceurile discotecii.

până la urmă cei doi fugari vor fi găsiți iar răpitorul, rafita de la garza, urmează să plătească cu viața îndrăzneala.

volumul e cel mai plin de umor și cel mai dinamic - javier marías știe să-l construiască, introducând personajul clovn, veșnic nesătul de femei, amuzant prin limbajul său colorat, prin îmbrăcămintea fistichie, ornată cu plasă de păr, cercel de țigan și briliant în buric, ce devine în dansul de pe ring un adevărat bici șfichiuitor.

și, la fel, știe să lege prin ițe numai de el știute întâmplările de primul roman, febră și lance, dar și de romanul oxfordului, și mai cugetă la temele sale, ce se vor prelungi și în al treilea roman al acestei trilogii excelente.

și mai avem amintirile a doi bătrâni despre război și mai ales despre atrocitățile gratuite din războiul civil spaniol - războiul civil spaniol franchist, umbra ce planează din când peste paginile întregii trilogii -, eseuri despre morțile violente ale oamenilor nevinovați, dar mai ales despre cruzimile oamenilor obișnuiți, căci fiecare avem în noi faptele bune și pe cele rele, depinde de împrejurări să iasă la iveală unele sau altele, dar e cumplit când te împăunezi cu cele rele după ce le-ai comis, și nu-ți îndemni conștiința să te facă să taci cu privire la ele.

dar ce să-i faci când fiecare de noi e cuprins de panica narativă de a ieși din anonimat.
când fiecare din noi e convins că poate avea o poveste sau că alcătuiește materia posibilă a unei povești, și e de ajuns ca cineva să o relateze, să se hotărască s-o relateze.

urmează volumul al treilea

coperta ediției spaniole

m-am apucat de tot cees nooteboom

beginning nooteboom #bookstragram #favouritewriters #ceesnooteboom

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 24 Sep 2017 la 04:26 PDT

„chipul tău, mâine. febră și lance“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 1 febră și lance

 (tu rostro mañana 1 fiebre y lanza)

 editura polirom, iași, 2005

 traducere de andrei ionescu

464 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:
purtăm în vene chipul nostru probabil de mâine - iar timpul, ispita și împrejurările duc la înfăptuirea lui.

eseu despre vorbire

vreo 2000 de pagini are trilogia lui javier marías, tradusă complet anul acesta despre extraordinarul nostru hispanist andrei ionescu.

mulțumit că recunosc câteva personaje din tocmai finalizatul roman al oxfordului, sunt de-a dreptul cufundat în proza păstoasă și lipicioasă a spaniolului.

romanul are două părți. prima, febră, este de fapt un prolog ce conține ancora în romanul oxfordului, din care preia anumite personaje, mai ales personajul principal.

totul pornește de la o cină găzduită de bătrânul frate al unui profesor universitar. aici, povestitorul nostru, numit jaime/jacobo deza, intră în legătură cu bertram tupra, ce îi va oferi un post într-o organizație secretă.

ei bine, în partea a doua, ceea ce va face povestitorul este să gloseze pe marginea unor persoane pe care fie le vede în cadrul unor interogatorii, fie cu camera ascunsă: va deveni un „interpret de persoane și traducător de vieți omenești“ - a ascult și a observa și a interpreta și a relata. și iată cum încep să curgă poveștile ipotetice despre oameni, ficțiuni pornind de la realitate.

nu știm - și nici personajul nu știe - ce se întâmplă cu aceste ficțiuni pe care el le pronostichează, însă geniul de povestitor al lui javier marías te face să le citești, pentru că te regăsești și tu puțin, în fiecare. și pe fiecare pagină șade ca o mică pepită ascunsă în piatră câte-un panseu ce te face să te gândești la lume și la propria-ți viață.

sunt vieți narative cu protuberanțe și orori, înșirate ca mărgelele pe un șir, și nu știm unde duce șirul și la ce folosește salba, doar că-ți ia ochii și gândurile ție, cititorule. și te face să treci repede la volumul al doilea. pentru că temele începute aici sunt reluate în următoarele volume - și alcătuiesc astfel un întreg, o lume proprie lui javier marías, făcută din gânduri și din cuvinte.

coperta ediției spaniole

pentru că nu tăcem (și de ce ne este imposibil să tăcem?), și adesea nu știm ce să facem cu ce auzim, pentru că ne afectează mai mult ceea ce se spune decât ceea ce se întâmplă (sau de ce dracu' vorbei îi dăm mai mare importanță decât faptei)?:

Ceea ce se întâmplă nu ne afectează prea mult, sau nu mai mult decât ceea ce nu se întâmplă, dar ne afectează ceea ce se spune (precum și ceea ce se spune despre ceea ce nu se întâmplă), iar ceea ce se spune e fără doar și poate imprecis, înșelător, aproximativ și, în fond, nul, și totuși e singurul lucru care contează, singurul lucru decisiv, care ne răzvrătește sufletul și ne otrăvește și ne face să rătăcim drumul și, cu siguranță, face să se învârtească leneșa și șubreda roată a lumii. (pp. 23-24)

pentru că suntem mai curioși cu privire la trecut și el ne afectează când și cum nici nu gândim, că în loc să ne preocupe prezentul, căutăm corespondențe și cauze cu trecutul și ne chinuim să născocim ipoteze, prin care ne iluzionăm că putem pronostica viitorul - și totul tot prin gânduri transformate în cuvinte. sau...

Nici o situație anterioară nu ne obligă la nimic, nici nu ne osândește să repetăm întocmai purtarea din trecut, și cine a fost ieri mărinimos și viteaz se poate dovedi mâine turnător și la, cine a fost fricos și turnător odată poate fi azi loial și integru, și poate că viitorul ne condiționează și ne obligă mai mult decât trecutul, ceea ce urmează să cunoaștem mai mult decât decât am cunoscut... Și, deopotrivă, totuși, nimic din ceea ce s-a întîmplat nu se șterge niciodată cu totul... (pp. 177-178)

Epoca noastră s-a consacrat prostiei, lucrurilor moderate și de prisos (p. 212)

Vremurile noastre au devenit serbede, fandosite, de-a dreptul habotnice. Nimeni nu vrea să vadă nimic din ceea ce trebuie să vedem, nici nu îndrăznească să privească, cu atât mai puțin să facă un pariu, să riște, să se păzească, să prevadă, să judece... Nimeni nu vrea să știe; iar să știi dinainte, ce să mai vorbim, trezește groază... Pentru orice lucru se cer demonstrații și dovezi; beneficiul îndoielii, ceea ce a fost numit așa, a invadat totul, fără a lăsa un singur loc neocupat, și a ajuns să ne paralizeze, să ne facă de-a dreptul imparțiali, și meticuloși, și naivi, iar în practică idioți, complet nătărăi. (p. 291)

Pentru aproape toți oamenii, dificultățile, limitările lor provin din lipsa de stăruință, din lenea sau mulțumirea lor facilă, precum și din frică. Aproape toată lumea străbate o distanță mică și pune frână, se oprește curând și ia loc și își revine din spaimă și adoarme, iar atunci se zăpăcește. (pp. 334-335)

Mustrările de cuget și căința sinceră nu mai aparțin vremii noastre. (p. 348)

sursa

„romanul oxfordului“ de javier marías

javier marías

romanul oxfordului

(todas las almas)

editura univers, buc., 1999

 trad. tudora șandru-mehedinți

coperta de augustin ioan

toate sufletele

twitterezumat:
repertoar de bârfe cu englezi, cu marginalii filozofice

mai întâi trebuie să spun că, la prima lectură, acum vreo 10 ani, romanul m-a plictisit. acum însă, hotărât să reiau autori favoriți, m-am gândit să-i mai dau o șansă.

• mai întâi am descoperit că obsesiile lui javier marías sunt cam aceleași: moartea, dragostea, coincidențele, pe cale le repetă sub formă de variațiuni - probabil să ne spună că, oricât ar scrie el, temele sunt inefabile. așa cum spune în îndrăgostirile:

E o carte și ceea ce ți se întâmplă în ea ți-e indiferent și uiți îndată ce o termini. Interesante sunt posibilitățile și ideile pe care ni le sugerează și ni le inoculează prin intermediul cazurilor lor imaginare, ni se întipăresc în minte cu mai multă claritate decât întâmplările reale și ținem seama mai mult de ele. (trad. lavinia similaru, îndrăgostirile, editura univers, bucurești, 2015, pp. 120-121)

• mai apoi că titlul original al romanului, „toate sufletele“ (todas las almas) este unul ironic: este numele unui colegiu oxfordian (all souls). dar, cum întreg romanul încearcă să portretizeze trăsături ale oamenilor întâlniți în timpul unui stagiu de profesorat de 2 ani la oxford, poate însemna încercări de portretizare a sufletelor lor. 

• romanul începe nostalgic, însă intră curând de-a dreptul în amintirea personajelor: portarul will care încurcă timpurile, trecutul cu prezentul; o femeie necunoscută din gara didcot; un om cu un câine șchiop pasionat de un scriitor obscur; scriitorul obscur însuși (john gawswort); o florăreasă; cerșetorii dandy de oford; profesorul cromer-blake; profesorul alex dewar inchizitorul imigranților ruși; profesorul (fost spion) toby rylands, specialist în sterne; 

• există și umor burlesc: cum, ca profesor, povestitorul inventează etimologii fanteziste ale cuvintelor spaniole; cum o cină snoabă universitară, high table, devine un fiasco ridicol; cum punga de gunoi poate fi considerată reper al trecerii timpului; cum o anticăreasă are un zâmbet de sugrumător, cum o discotecă se umple de grăsane, ce caută distracție și cum una semi-grăsană îi face un sex oral. 

• însă, dincolo de anecdoticul vieții universitare britanice, autorul încearcă și o poveste de dragoste:

Și, după ce voi fi plecat de aici, ce importanță va avea tot ce se întâmplă acum? N-o să las nici o urmă. Pentru mine e un teritoriu de trecere, dar e vorba despre o trecere suficient de îndelungată pentru a trebuie să-mi scoată în cale o așa-numită iubire în cursul trecerii mele aici. (p. 56)

poveste de dragoste care nu e eviscerată, ba chiar e stinsă brusc, pentru construirea unei alte povești, triste și nostalgice.

coperta ediției originale (1989)

în stilul lui javier marías, povestea este prilej de meditații fluviale pe fraze atent îngrijite, deloc bolovănoase, dar improprii totuși unei lecturi fără răgaz. literatura lui javier marías nu e una propice trenului, ci una de seară; după ce o citești, între veghe și somn, te pui pe câteva gânduri stârnite de cuvinte și te învârți în jurul lor până ce o plăcută amețeală te duce de mână la somn.

• alte citate:

Ne condamnăm veșnic prin ce spunem, nu prin ce facem. Prin ce spunem sau prin ce spunem că facem, nu prin ce spun ceilalți, nici prin ce am făcut. (p. 26)

Adulții din vremea noastră sunt educați - suntem educați - pentru a fi tot copii. Pentru a fi emoționați de întrecerea sportivă și geloși din orice. Pentru a trăi veșnic în alarmă și a vrea totul. Pentru a ne teme și a ne înfuria. Pentru a ne pierde curajul. Pentru a ne supraveghea. Dintre țările noastre, Anglia a fost cea care a urmat cel mai puțin această tendință modernă, și până de foarte curând încă își mai bătea cu plăcere și asprime vlăstarii cei mai fragezi, cu devierile corespunzătoare cunoscute de toată lumea (sexuale) descoperite la cetățenii cei mai respectabili. (p. 75)

alte impresii despre carte am mai găsit doar la mihaela buruiană.

eu am mai scris despre alte romane ale lui javier marías aici:

- inimă atât de albă 

- mâine, în bătălie să te gândești la mine
- îndrăgostirile
- și am mai povestit despre bărbatul sentimental.

javier marías, sursa foto

„îndrăgostirile“ de javier marías

javier marías

îndrăgostirile

 (los enamoramientos)

editura univers, buc., 2015

 traducere de lavinia similaru

 303 pagini broșate

twitterezumat:
să accepți o minciună te ajută să trăiești mai bine decât să scormonești după adevăr.

un volum cu intrigă destul de simplă: povestitoarea, redactor la o editură, se scoală după o noapte de amor și află că iubitul ei discută cu un dubios despre o crimă: chiar e implicat în ea, iar ea îl cunoaște pe cel ucis și pe văduva acestuia.
ce face?

în stilul proustian al lui javier marías, încep digresiunile, frazele ce nu se mai opresc și care te fac pe tine, cititor, să te gândești la aspecte care de obicei sunt atât de comune, că ai uitat demult să te gândești la ele.
sau nu te-ai gândit niciodată.

• de pildă, ce s-ar întâmpla dacă, după ce ești declarat mort, te întorci și familia te-a uitat? (este subiectul povestirii lui balzac colonelul chabert). 

• sau, ce faci dacă descoperi o crimă, pe criminal îl cunoști iar el îți spune că a avut un anumit motiv, care îi scuză oarecum fapta - îl crezi? cercetezi? sau treci peste, să nu distrugi alte vieți?

• de ce ne dorim ca totul să se desfășoare la nesfârșit, iar când ne moare cineva spunem, ca macbeth, trebuia să moară mai târziu (she should have died hereafter)?

• de ce nu ne place să recunoaștem că suntem victimele propriilor noastre povești? și că poveștile altora ne intră în conștiință fără să ne dăm seama și încep să facă parte din noi?

• de ce suntem atât de fragili, de oricine poate să ne anihileze, să ne cucerească și scăpăm de această fragilitate doar dacă lăsăm orice altceva și ne consacrăm doar acestei lupte?

un scriitor dintre cei care merită să le citești cât mai multe cărți, deși unele teme se regăsesc, dar nu avem toți obsesiile noastre de care nu scăpăm? de ce ar fi rău să le sublimăm în cărți?

despre alte romane ale lui javier marías am mai scris aici:

- inimă atât de albă 

- mâine, în bătălie să te gândești la mine 

- și am mai povestit despre bărbatul sentimental.

coperta ediție originale

despre acest roman a mai scris impresii doar ema cojocaru. 

„séraphîta“ de honoré de balzac

honoré de balzac

 séraphîta

 editura aion, oradea, 2006

 traducere de daniela vereș

 (felicitări pentru turul de forță!)

 184 de pagini broșate

 coperta de szabo sz. ștefan

un „studiu filozofic“ cu adevărat

nuvela aceasta este mai puțin o nuvelă literară, ci e mai mult un eseu ce omagiază doctrina mistică a teozofului suedez emmanuel swedenborg și caută să lămurească câteva idei ale lui balzac însuși (după părerea mea, destul de înaintate pentru vremea aceea și pentru cei 36 de ani ai săi).

dar, probabil, cel mai interesant aspect al romanului este ființa androgină séraphîta / séraphitüs, posesoare din naștere a înțelepciunii omenești care, pentru a urca la ceruri, în căutarea perfecțiunii, are nevoie de o dragoste pământească (pentru două persoane), pentru ca „moartea să-i pună capăt atunci când flacăra ei este cea mai puternică“ (p. 165)

despre alte studii filozofice ale lui balzac, aici

așa încât, în castelul de lângă satul nordic și plin de ghețuri jarvis, androginul îi ademenește pe doi tineri - o fată, minna, și un bărbat, wilfried - care, desigur, se îndrăgostesc fiecare de un aspect al său și îi cer, la rândul lor, dragostea.

ce se întâmplă ar însemna un imens spoiler așa încât trec la câteva chestii care mi-au plăcut:

1. dincolo de expunerea biografiei și a doctrinei lui emmanuel swedenborg (30 de pagini) și a unei discuții teozofice pornind de la noțiunile de materie, spirit și locul lui Dumnezeu între ele (11 pagini), balzac folosește o idee extrem de modernă - care pe mine m-a dus cu gândul la ideile lui wittgenstein despre limbaj.

mai precis, despre jocurile de limbaj omenești, pornind de la Cuvânt:

Ce-ar fi dacă Mișcarea și Numărul sunt zămislite de Cuvânt? Acest cuvânt, rațiunea supremă a Vizionarilor și a Profeților care au înțeles odinioară acel suflu al lui Dumnezeu sub care a căzut la pământ sfântul Pavel, voi oamenii îl luați în batjocură, deși toate operele voastre vizibile, societățile, monumentele, actele, pasiunile provin din cuvântul vostru neputincios; voi care, fără limbaj, ați semăna cu omul sălbatic... (p. 128)

ideea lui balzac este că limbajul științific și cel religios este ireductibil și mai ales limitat. nu putem cuprinde prin limbaj TOTUL.

V-ați construit o căsuță în Infinitul numerelor, ați ornat-o cu hieroglife aranjate și pictate cu iscusință și ați strigat: Totul e aici! (p. 130)

Majoritatea axiomelor voastre științifice, adevărate în raport cu omul, sunt false în raportul cu ansamblul. (p. 134)

Încetați, încetați să-mi mai puneți întrebări, limbajele noastre sunt diferite. Pentru o clipă m-am folosit de al vostru ca să vă arunc o sclipire de credință în suflet, ca să vă dau o bucată din mantia mea și ca să vă port în frumoasele regiuni ale Rugăciunii. Oare e de datoria lui Dumnezeu să se coboare la voi? Nu voi sunteți cei care trebuie să se ridice la el? (p. 139)

2. regăsim și aici lupta individuală a omului pentru desăvârșirea sa, de consumare a acelei „energii vitale“ pe care balzac însuși credea că o are. iată  ce scrie în prefața comediei umane:

Văzându-mă că adun atâtea fapte și că le zugrăvesc așa cum sunt, elementul loc comun fiind pasiunea, unii și-au închipuit, pe nedrept, că aparțin școlii senzualiste și materialiste, două fețe ale aceluiași fapt, panteismul. Se înșelau însă, n-aveau cum să nu se înșele. În ceea ce privește Societățile, nu împărtășesc credința în progresul lor nelimitat; cred în progresul omului asupra lui însuși. Cei care vor să vadă la mine intenția de a considera omul ca o creatură finită se înșală deci pe de-a-ntregul. Séraphîta, doctrina în acțiune a unui Buddha creștin, mi se pare un răspuns suficient la această acuzație formulată de altfel cu destulă ușurință. (balzac, comedia umană, vol. 1, ed. univers, 1981, trad. angela ion, p. 104)

3. mircea eliade reține - într-un articol din universul literar din 1939, reluat apoi și dezvoltat în volumul mitul reintegrării - ideea mitică a androginului ca ființă perfectă. eliade spune că balzac este ultimul care a folosit-o în cultura occidentală, după el decadenții decăzând în ideea hermafroditului.

(link pe imagine pentru articol)

ulisele. acum și în original

now, I get it

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 23 Nov 2016 la 13:07 PST

„curcubeul gravitației“ de thomas pynchon (2)

coprofagie à la pynchon

după prima parte, petrecută mai ales în londra bombardată de naziști, dar și în olanda sau berlin, m-așteptam ca partea a doua - o permisie la cazinoul hermann göring - să fie mai așezată: unul din personajele principale, slothrop, petrece cu prietenii săi o permisie pe riviera franceză, unde o salvează pe dubla spioană katje borgesius din tentaculele unei caracatițe dresate.

ca în tot romanul, totul se întâmplă din voința altora - se amestecă, desigur, psihologul behaviourist pavlovian pedofil edward pointsman - slothrop și katje vor trebui să se cupleze, să facă sex incendiar, iar slothrop intră la bănuieli, mai ales când e pus să învețe tehnologia rachetei V de la sir stephen dodson-truck.

când, iată o scenă sexuală urino-coprofagă (e posbil că femeia să fie chiar katja) - scenă ce i-a făcut pe cei din juriul premiului pulitzer să renunțe a i-l mai acorda, în 1974, așa încât anul a rămas fără premiu:

Umbra ei îi acoperă fața și partea de sus a trunchiului, cizmele ei de piele pârâie încetișor în timp ce mușchii ei abdominali și cei ai coapselor se mișcă, și dintr-odată ea începe să urineze șuvoi. El deschise gura să-l prindă, se sufocă, încearcă să continue să înghită, simte urina caldă scurgându-se pe la colțurile gurii și în jos pe gât și umeri, e scufundat în furtuna șuierătoare. Când ea termină, eș își linge ultimele picături de pe buze. Alte picături atârnă, limpezi aurii, de firele lucioase ale părului ei pubian.

... Acum intestinele ei miaună blând și-și simte fecalele începând să alunece afară. El îngenunchează ținând cu brațele ridicate mantia bogată. O bucată întunecată apare din crăpătură, din întunericul absolut dintre fesele ei albe. Își desface genunchii, nepriceput, până când simte pielea cizmelor ei. Se apleacă să cuprindă fecalele fierbinți cu buzele, sugând ușurel, lingând pe partea inferioară... se gândește, îi pare rău, dar nu se poate abține, la un penis de negru, da' știe că asta abrogă parte din setul de condiții, dar n-are cum să nege imaginea unei brute africane care o să-l facă să fie cuminte... Putoarea fecalelor îi inundă nasul, îl adună, îl împresoară. E mirosul de la Passchendaele, mirosul Ieșindului. Amestecat cu mâl și cu putreziciunea stârvurilor, a fost mirosul suveran al primei lor întâlniri și emblema ei. Bucata îi alunecă în gură și în jos pe gâtlej. Se îneacă, dar strânge brav din dinți. O pâine care altfel ar fi plutit în ape de porțelan undeva, nevăzută, negustată - crescută acum și coaptă în  amarul Cuptor intestinal într-o pâine pe care o știm, ușoară precum confortul casnic, tainică precum patul de moarte... Spaimele din gâtlej continuă. durerea e îngrozitoare. Zdrobește cu limba căcatul de cerul gurii și începe să mestece, gros, singurul sunet din încăpere...

Mai sunt două bucăți mai mici și, după ce le-a mâncat, mai sunt niște reziduuri de lins din anusul ei. Se roagă să dea drumul capei să-l acopere, să i se îngăduie, în întunericul căptușit cu mătase, să mai rămână o vreme cu limba lui supusă căznindu-se în sus în anusul ei. Dar ea se îndepărtează. Blana i se evaporă din mâini. îi poruncește să se masturbeze pentru ea. 
(traducere de rareș moldovan, pp. 279-280)

despre începutul romanului aici

the big 5

probabil că acestea sunt cele mai mari romane ale secolului 20.

• ulise, această uriașă glumă și joc al lui joyce despre 24 de ore de viață în dublin
• în căutarea timpului pierdut, această uriașă imersiune a unei lumi interioare (a atorului marcel proust) în lumea reală
• omul fără însușiri, acest roman fără acțiune, în care gândirea și luciditatea ironică (a lui musil) distruge fericirea și lumea, fără ca aceasta să-și dea seama
• procesul, această glumă morbidă despre lumea ce va să urmeze
• somnambulii, această reflecție artistică ce se opune lumii care a produs-o   

remember the big 5

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 7 Aug 2016 la 05:45 PDT

povestirile lui honoré de balzac

din păcate, nu avem o ediție completă a povestirilor din COMEDIA UMANĂ a lui balzac.
din păcate, din ediția critică a doamnei ANGELA ION, s-a întrerupt la volumul 11 cu vărul pons. doamna a mai reușit să scoată două selecții - una de povestiri, alta de microromane la polirom.
apoi s-a stins din viață.

iată că e încă un proiect românesc cultural nefinalizat. laurențiu zoicaș a mai completat opera balzaciană cu scenă din viață politică (romanul o afacere tenebroasă la polirom) și un studiu analitic (patologia vieții sociale la grafoart).

evident că cine mai citește azi balzac?
așa că cine-l mai traduce?
și cine-l mai publică?

așa c-am rămas cu povestirile balzaciene risipite prin volume disparate.
iată-le:

iată și cum publică polonezii: