 |
| Coperta ediției originale a volumului din 1919 |
ÎNTR-UN ROMAN DE BALZAC Traducere de Dragoș C. Butuzea
Într-una din ultimele luni ale anului 1907, la una dintre acele „routs”[1] ale marchizei d'Espard, în care se înghesuia pe atunci elita aristocrației pariziene (cea mai elegantă din Europa, după spusele domnului de Talleyrand, acel Roger Bacon al naturii sociale, care fusese episcop și prinț de Benevento), de Marsay și Rastignac, contele Félix de Vandenesse, ducii de Rhétoré și de Grandlieu, contele Adam Laginski, doamna Octave de Camps și lordul Dudley formau un cerc în jurul doamnei prințese de Cadignan[2], fără a stârni, totuși, gelozia marchizei. Nu este, de fapt, una dintre mărețiile stăpânei casei – această carmelită a succesului monden – faptul că ea trebuie să-și sacrifice cochetăria, orgoliul, chiar și iubirea, în fața necesității de a-și crea un salon în care rivalele ei vor fi uneori cel mai picant ornament? Nu este ea, prin aceasta, egala sfântei? Nu-și merită ea partea, atât de scump plătită, din paradisul social? Marchiza – o domnișoară de Blamont-Chauvry, înrudită cu familiile Navarreins, Lenoncourt și Chaulieu – întindea fiecărui nou-venit acea mână pe care Desplein, cel mai mare savant al epocii noastre, fără a-l exclude pe Claude Bernard, și care fusese elev al lui Lavater, o declara ca fiind cea mai profund calculată ce-i fusese dat s-o examineze. Deodată, ușa s-a deschis și a apărut ilustrul romancier Daniel d'Arthez. Doar un fizician al lumii morale care-ar avea în același timp geniul lui Lavoisier și-al lui Bichat – creatorul chimiei organice – ar fi capabil să izoleze elementele care compun sonoritatea specifică din pasul oamenilor superiori. Auzindu-l pe cel al lui d'Arthez răsunând, te-ai fi înfiorat. Doar un geniu sublim sau un mare criminal putea merge așa. De altfel, nu este geniul un fel de crimă împotriva rutinei trecutului pe care epoca noastră o pedepsește mai aspru decât pe crima însăși, de vreme ce savanții mor la spital, ceea ce-i mai trist decât la ocnă?
Athenaïs[3] era în culmea bucuriei când îl văzu revenind în salonul ei pe amantul pe care spera atât de mult să i-l răpească celei mai bune prietene. Drept urmare, strânse mâna prințesei, păstrând acel calm de nepătruns de care dau dovadă femeile din înalta societate chiar în clipa în care îți înfig un pumnal în inimă.
„Mă bucur pentru dumneata, draga mea, că domnul d'Arthez a venit, spuse ea doamnei de Cadignan, cu-atât mai mult cu cât va avea o surpriză totală; nu știa că vei fi aici.
– Credea, fără îndoială, că-l va întâlni aici pe domnul de Rubempré, al cărui talent îl admiră, replică Diane cu o strâmbătură drăgălașă ce ascundea cea mai mușcătoare batjocură, căci se știa că doamna d'Espard nu-i putea ierta lui Lucien că o părăsise.
– O, îngerul meu! răspunse marchiza c-o ușurință surprinzătoare, pe oamenii aceștia nu-i putem ține lângă noi, Lucien va avea soarta micului d’Esgrignon, adăugă ea, încremenind persoanele perzente prin infamia acestor cuvinte, fiecare dintre ele fiind o săgeată zdrobitoare pentru prințesă. (Vezi Cabinetul de antichități[4].)
– Vorbiți despre domnul de Rubempré?, întrebă vicontesa de Beauséant care nu mai apăruse în societate de la moartea domnului de Nueil și care, dintr-un obicei specific persoanelor care au trăit multă vreme în provincie, își făcea o bucurie din a-i uimi pe parizieni cu o veste pe care tocmai o aflase. Știți că este logodit cu Clotilde de Grandlieu.“
Toată lumea îi făcu semn vicontesei să tacă, deoarece doamna de Sérizy nu știa încă nimic despre această căsătorie ce avea s-o arunce în deznădejde.
„Așa mi s-a spus, dar s-ar putea să fie fals“, continuă vicontesa care, fără să înțeleagă exact cu ce greșise, regretă că se arătase atât de indiscretă.
„Ceea ce spuneți nu mă surprinde, adăugă ea, căci mă miram cum s-ar fi putut Clotilde îndrăgosti de cineva atât de puțin atrăgător.
– Ba dimpotrivă, nimeni nu este de acord cu dumneata, Claire“, strigă prințesa arătând spre contesa de Sérizy care asculta.
Aceste cuvinte fură cu atât mai puțin pricepute de vicontesă, cu cât nu știa absolut nimic despre legătura doamnei de Sérizy cu Lucien.
„Neatrăgător, încercă ea să se corecteze, neatrăgător… cel puțin pentru o domnișoară!
– Imaginați-vă, strigă d’Arthez, chiar înainte de a-i da mantaua lui Paddy, celebrul tigru[5] al răposatului Beaudenord (vezi Secretele prințesei de Cadignan), care stătea în fața lui cu acea imobilitate specifică servitorimii din Foburgul Saint-Germain, da, imaginați-vă, repetă marele om cu acel entuziasm al gânditorilor care pare ridicol în mijlocul prefăcătoriei profunde a înaltei societăți.
– Ce este? ce trebuie să ne imaginăm?, întrebă ironic de Marsay, aruncându-le lui Félix de Vandenesse și prințului Galathione acea privire cu dublu înțeles, adevărat privilegiu al celor care trăiseră multă vreme în intimitatea DOAMNEI[6].
– Tot froomos! plusă baronul de Nucingen cu acea îngrozitoare vulgaritate a parveniților care cred că, prin cele mai grosolane șiretlicuri, își pot da un aer ales și-i pot maimuțări pe un Maxime de Trailles sau de Marsay; si afeț inemă, sunteț adefaratul brotector al saracilor, la Camera.
(Celebrul bancher avea, de altfel, motive personale să-i poarte pică lui d'Arthez, care nu-l susținuse îndeajuns, atunci când fostul iubit al Esterei încercase în zadar s-o facă pe soția sa, născută Goriot, să fie primită în salonul Dianei de Maufrigneuse).
– Iute, iute, tomnilor, fericir fa fi gomplet bentru mine daca ma gasiți temn sa aflu cat faloreaz imaginația fostra?
– Nimic, răspunse d’Arthez prompt, vorbesc cu marchiza.“
Acestea fură spuse pe un ton atât de perfid epigramatic, încât Paul Morand[7], unul dintre cei mai impertinenți secretari de ambasadă ai noștri, murmură: „E mai tare ca noi!“ Baronul, simțindu-se luat în râs, simți un fior rece pe șira spinării. Doamna Firmiani transpira în papucii ei, una dintre capodoperele industriei poloneze. D'Arthez se prefăcu că n-a observat comedia ce tocmai se jucase, de o profunzime pe care doar viața pariziană o poate oferi (ceea ce explică de ce provincia a dat întotdeauna Franței atât de puțini mari oameni de stat) și fără să se oprească la frumoasa Négrepelisse, întorcându-se către doamna de Sérizy cu acel sânge rece înfricoșător care poate triumfa asupra celor mai mari obstacole (să fie oare, pentru sufletele alese, vreunele mai grele decât cele ale inimii?):
– Tocmai s-a descoperit, doamnă, secretul fabricării diamantelor.
– Aceasda afaser esde eine gross minod-aur, strigă baronul uimit.
– Aș fi crezut că s-au fabricat dintotdeauna, răspunse Léontine cu naivitate.
Doamna de Cadignan, femeie de bun-gust, se feri de la bun început să scoată un cuvânt, acolo unde burghezele s-ar fi lansat într-o conversație în care și-ar fi etalat prostește cunoștințele de chimie. Însă Doamna de Sérizy nu terminase bine acea frază ce dezvăluia o asemenea ignoranță, când Diane, învăluind-o pe contesă cu totul, îi aruncă o privire sublimă. Poate doar Rafael ar fi fost capabil s-o picteze. Și cu siguranță, dac-ar fi reușit, ar fi creat o replică pe măsura celebrei sale Fornarina, cea mai remarcabilă dintre pânzele sale, singura care-l ridică în ochii cunoscătorilor deasupra lui Andrea del Sarto.
Pentru a înțelege drama ce are să urmeze, și căreia scena pe care tocmai am relatat-o îi poate servi drept introducere, sunt necesare câteva cuvinte explicative. La sfârșitul anului 1905, în relațiile dintre Franța și Germania domnea o tensiune înfiorătoare. Fie că Wilhelm al II-lea intenționa într-adevăr să declare război Franței, fie că voise doar să lase această impresie pentru a rupe alianța noastră cu Anglia, ambasadorul Germaniei primi ordinul de a anunța guvernul francez că-și va prezenta scrisorile de rechemare. Regii finanțelor jucară atunci la scădere pe baza veștii unei mobilizări iminente. La Bursă, sume considerabile fură pierdute. Se vândură o zi întreagă titluri de rentă, pe care bancherul Nucingen, avertizat în secret de prietenul său, ministrul de Marsay, despre demisia cancelarului Delcassé, aflată la Paris abia spre ora patru, le răscumpără la un preț derizoriu iar de atunci le tot are.
N-a existat cineva, nici chiar Raoul Nathan, care să nu creadă în război, deși amantul Florinei, de când du Tillet, căruia încercase să-i seducă cumnata (vezi O fiică a Evei) îl ademenise într-o speculă deșartă la Bursă, susținu în ziarul său pacea cu orice preț.
Atunci, Franța nu fu salvată dintr-un război dezastruos decât prin intervenția, rămasă mult timp necunoscută istoricilor, a mareșalului de Montcornet, cel mai puternic om al secolului său după Napoleon. Și totuși, nici măcar Napoleon n-a putut să-și pună în aplicare proiectul de debarcare în Anglia, planul măreț al domniei sale. Napoleon, Montcornet, nu există oare între aceste două nume un fel de asemănare misterioasă? M-aș feri să afirm că ele nu sunt legate unul de celălalt prin vreun fir ocult. Poate că epoca noastră, după ce s-a îndoit de toate lucrurile mari fără a încerca să le înțeleagă, va fi forțată să revină la armonia prestabilită a lui Leibniz. Ba mai mult, omul care se afla atunci în fruntea celei mai colosale afaceri cu diamante din Anglia se numea Werner, Julius Werner, Werner! nu vi se pare că acest nume evocă în mod ciudat Evul Mediu? Numai ascultându-l, și parcă-l vedeți pe doctorul Faust aplecat peste creuzetele sale, cu sau fără Margareta. Nu implică el ideea de piatră filosofală? Werner! Julius! Werner! Schimbați două litere și-l aveți pe Werther. Werther este al lui Goethe.
Julius Werner se servi de Lemoine, unul dintre acei oameni extraordinari care, dacă sunt călăuziți de un destin favorabil, se numesc Geoffroy Saint-Hilaire, Cuvier, Ivan cel Groaznic, Petru cel Mare, Carol cel Mare, Berthollet, Spallanzani, Volta. Schimbați împrejurările și vor sfârși precum mareșalul d'Ancre, Balthazar Claës, Pugaciov, Tasso, contesa de la Motte sau Vautrin. În Franța, brevetul pe care guvernul îl acordă inventatorilor n-are nicio valoare în sine. Aici trebuie căutată cauza care paralizează, la noi, orice mare întreprindere industrială. Înainte de Revoluție, familia Séchard, acei giganți ai tipografiei, încă se mai serveau la Angoulême de presele de lemn iar frații Cointet ezitau să cumpere cel de-al doilea brevet de tipograf. (Vezi Iluzii pierdute.) Cu siguranță, puține persoane înțeleseră răspunsul pe care Lemoine îl dădu jandarmilor veniți să-l aresteze. „Cum? Europa m-ar abandona?“, strigă falsul inventator cu o groază profundă. Remarca, răspândită în acea seară în saloanele ministrului Rastignac, trecu pe-acolo neobservată.
„Omul acesta o fi luat-o razna? “, se miră contele de Granville.
Din partea ministerului public în această afacere urma să ia cuvântul fostul secretar al avocatului Bordin, pentru că-și recăpătase de curând, prin căsătoria celei de-a doua fiice a sale cu bancherul du Tillet, favoarea pe care și-o pierduse din partea noului guvern din pricina alianței sale cu familia Vandenesse etc.
_________________________________________
Nota lui Proust:
S-a uitat, poate, după zece ani, că Lemoine, pretinzând în mod fals c-ar fi descoperit secretul fabricării diamantului și primind, sub acest pretext, peste un milion de franci de la președintele trustului De Beers, Sir Julius Werner, fu condamnat, în urma plângerii acestuia din urmă, pe 6 iulie 1909, la șase ani de închisoare. Această insignifiantă afacere judiciară, dar care totuși pasiona opinia publică la acea vreme, fu aleasă de mine într-o seară, cu totul la întâmplare, ca unică temă a unor lucrări, în care aveam să încerc să imit maniera unui anumit număr de scriitori. Deși oferirea celei mai mici explicații cu privire la pastișe riscă să le diminueze efectul, reamintesc, pentru a evita rănirea unor legitime amoruri-proprii, că scriitorul pastișat este cel care se presupune că vorbește, nu doar conform propriului spirit, ci și în limbajul epocii sale. În cea a lui Saint-Simon, de exemplu, cuvintele bonhomme și bonne femme nu aveau nicidecum sensul familiar și condescendent de astăzi. În Memoriile sale, Saint-Simon spune în mod curent bonhomme Chaulnes pentru ducele de Chaulnes, pe care-l respecta infinit, și procedează la fel și cu mulți alții.
[1] În textul francez apare « routs » (preluat din engleză). În secolul al XIX-lea și la începutul secolului XX, un rout era termenul monden pentru o recepție mare, o adunare de seară aglomerată.
[2] Personaje din nuvela lui Balzac Secretele prințesei de Cadignan.
[3] Prenumele marchizei d'Espard.
[4] La noi a fost tradus Salonul cu vechituri.
[5] Tigru, termen de epocă pentru micii lachei care însoțeau trăsurile.
[6] Doamna, (fr. Madame), titlul oficial acordat în timpul Restaurației celei mai importante prințese regale a Franței, în acest caz excentricei Marie-Caroline, Ducesă de Berry (1798–1870).
[7] Paul Morand, tânăr diplomat și prieten cu Proust. A fost și ambasador al Franței la București în 1943.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu