The Return / Întoarcerea (2024)

O combinație minunată între lumina și umbrele lui Georges de La Tour și minimalismul lui Pier Paolo Pasolini.

Regizorul este un alt Pasolini (nepotul lui Visconti) și ne arată o odisee primitivă, dar profund umană.

Un eseu imagistic unic.

 

Vezi această postare pe Instagram

O postare distribuită de Dragos C Butuzea (@dragos_butuzea)

North by Northwest

Am revăzut pe WBTV după mulți ani, North by Northwest al lui Hitchcock și l-am urmărit din nou pe Cary Grant într-un costum gri (aproape) impecabil cum ia parte la aventura vieții sale cu spioni, război rece, crimă, dragoste, tren, avion, autostradă, hoteluri, restaurante, munții Rushmore, suspans, glumițe și un film de legendă. Bun, bun, foarte bun. Timp petrecut cu plăcere.

 

ecranizare nouă a celor trei mușchetari (2023) cu eva green și vincent cassel

#illusionsperdues #moviestill #lostillusions #iluziipierdute

 

Din "Io e te" de #BernardoBertolucci

 

Fellini, Roma & Proust

 

„contractul desenatorului“ de peter greenaway

Un film metaforă despre contrângerile artei (cinemaului), între natural și artificial

acțiunea nu este foarte complicată: în secolul 17, un desenator este chemat prin contract să facă 12 desene a unei moșii englezești, în lipsa proprietarului, și în prezența soției și fiicei acestuia, pe care le și îngurluiește din când în când în temeiul aceluiași contract.
vor fi și crime și intrigi, dar nu vreau să dezvălui prea multe.

pe lângă faptul că:

• este cel mai bun (și mai ironic) film de epocă pe care l-am văzut până acum
• are cele mai spumoase eșantioane de artă a conversației în limba engleză clasică 

apare o teoriei a artei (reproducerii) versus realitate.

în prima parte a filmului, există scene ca într-o piesă de teatru în care desenatorul reproduce, folosindu-se de un cadru de împărțire a perspectivei, diverse tablouri ale moșiei. este interesant cum tot soiul de reguli - dincolo de acel instrument de împărțire, prezent în 80% din film - îl contrâng pe desenator să-și facă treaba: contractul însuși, viața cotidiană cu grădinari, animale domestice, slugi, musafiri și gazde. doar că toate aceste constrângeri - nu mai au de afacere cu realitatea, astfel încât desenatorul ajunge să deseneze realitatea artificială, și nu una a naturii.

filmul devine deîndată o metaforă a artei și a artistului care încearcă să supună ceea ce vede (chiar și realitatea artificială) la ceea ce face - să supună realitatea artei sale. fără să-și dea seama că aceste desene separate, luate împreună, aduc o nouă interpretare chiar a realității.

există un dialog în care fiica gazdei, îi expune desenatorului însuși această teorie:

Obiectele pot fi interpretate ca inocente numai dacă sunt luate unul câte unul, luate însă împreună, pot fi interpretate altfel.

Dacă un om inteligent face o pictură indiferentă - căci pictura necesită o oarecare orbire  și necesită un refuz parțial de-a observa toate opțiunile - acest om inteligent va ști mai mult despre ce desenează, decât despre ceea ce vede. 

În spațiul dintre a vedea și a ști, omul inteligent va deveni contrâns, incapabil să urmărească ferm o idee, de teama că discernământul privitorilor pe care vrea să-i mulțumească îl va considera deficitar dacă nu le arată nu doar ceea ce el știe, dar și ceea ce ei știu foarte bine.

problema desenatorului din film - și a oricărui artist - este că va continua să rămână orb (din cauza orgoliului său) chiar și la realitatea artificială pe care o reproduce. de aceea, va ajunge să plătească pentru asta. arta nu se face prin contract și nici siluind natura.

mai există totuși un anumit tip de raportare la realitate, unul inocent și mai puțin inteligent - reprezentat în film de un servitor care face pe mimul - el nu disprețuiește realitatea, ci încearcă să se cufunde în ea, să facă cu ea un tot. deși este disprețuit de ceilalți, este singurul care se va salva.

probabil că mesajul lui peter greenaway este întoarcerea la realitatea pură - la lumina lumânării, de exemplu, la cuvânt, la cadrul teatral, la ceea ce este nealterat și artificial. chiar și în cinema, atât cât se poate, desigur.

trailer:

„toni erdmann“ de maren ade

o gagică corporatistă, ines conradi, e întrebată de tat-su dacă-i fericită. și cum e viața ei?
dar ea nu vrea să-și pună astfel de întrebări. îi e de-ajuns munca de consultant dintr-o multinațională. plus o ședință de masaj, o ieșire cu fetele și o partidă de sex cu colegul de birou.
iar taică-su, winfried conradi, se hotărăște s-o ajute: își pune niște dinți falși și devine toni erdmann. ca chaplin, care devine charlot în costumul de vagabond.

cam ăsta e filmul.
doar că durează trei ore, în care cele două personaje, tata și fiica, pe decorul bucureștiului cu clădiri de office și mahalale țigănești, într-o multi-culturalitate care nu mai spune nimic, își târâie zilele, căutând să salveze ceva din ele. așa că plictiseala vieții capitaliste va fi spartă de poante, de farsă și, uneori, de absurd.

sunt câteva situații în care hohotele ies de la sine. câteva situații de cadru perfect. care merită.
însă timpul de aproape trei ore a filmului nu merită tema: trăiește-ți viața și fă-o mai picantă, putea fi redat și într-un scurt metraj.

interesant cum scenele alungite - în stil mungiu-puiu-porumboiu - sunt încă folosite în filmele voit „de artă“. de parcă ne-am întoarce la descrierile de secol 19, când burghezia îmbogățită se plictisea teribil.

în fine, un film de văzut - mai ales de corporatiști.

 

„la amiază“ de fred zinnemann

tensiunea

un cadru: un om în deșert. mai apare unul călare. apoi încă unul. apoi călăresc împreună. sunt ăia răii.

pe celălalt plan, avem un tip bătrân (gary cooper) ce tocmai se-nsoară cu una tânără (grace kelly).

cei trei trec printr-un sat, agitând apele, și se opresc la gară. aici așteaptă, lângă șine. așteptarea lor e tensionată. tre' s-ajungă criminalul.

cei din oraș se agită. așteaptă și ei ceva: pericolul.

tipul bătrân fuge, dar apoi se-ntoarce: trebuie să fac asta. asta-i tot, îi argumentează gâsculiței de nevastă-sa.

deci viața tihnită a sătucului e amenințată de omul rău, dornic să se răzbune. ce va face comunitatea? îl va sprijini pe cel care i-a salvat? când toți fug, ce va face cel care rămâne?

all for nothing?

„oamenii trebuie să se convingă singuri despre lege și ordine, înainte să facă ceva. poate pentru că, de fapt, nu-i interesează.“

„dacă ești corect, ești sărac. și mori singur pe-o stradă murdară,“

„nu-mi pasă ce e bine și ce e rău, trebuie s existe o cale mai bună ca oamenii să trăiască.“

părere

gary cooper nu face mare lucru în film: e deja bătrâior, pielea începe să-i curgă. însă indiferent ce face, ia crema fiecărei scene. numai imaginile-tensiune ale așteptării îi egalează rolul.
ce-i de reținut?
că rămâne cu gagica și-și bagă pula-n ea de comunitate!

un film văzut tot datorită cărții lui david gilmour.

animație după edgar allan poe

„de ce eu?“ de tudor giurgiu

am vazut aseara filmul de ce eu? al lui tudor giurgiu si am scris aici.

„winter sleep“ de nuri bilge ceylan

pentru articol, click pe imagine

„dracula untold“ de gary shore

avertisment! dacă vreți să vă bucurați de acest film, în primul rând uitați de istorie, de vlad țepeș sau mahomed cuceritorul. uitați și de romanul lui stoker, „dracula“ - toate sunt rude de depaaaarte cu acest film.  

cică un prinț dintr-o țară - transilvania - e crescut de otomani și copilărește chiar cu viitorul sultan mehmed II (probabil mahomed cuceritorul constantinopolelui). se întoarce la locul de baștină și conduce în pace 10 ani. dar turcii vin și cer, pe lângă tribut, și 1000 de copii, printre care și pe plodul regal.

așa că, într-o peșteră, prințul își dă el întâlnire cu un vampir, după ce se convinsese că ăsta e îndeajuns de puternic că ucide turci (ba chiar și doi tovarăși ai săi din suită) de le putrezesc oasele. și vampirul, hoț, îi propune să-i devină fârtat la ucisul turcilor și bețiveala sângelui. așa că prințul ce-mi făcu? mătură cu oștile turcești, cu lilieci și jiu jitsu, după cum arată în trailer.

ce-i drept, tot filmul încape în trailer. doar uneori, personajul principal (prințul vlad) are o mină preocupată de rupturi existențiale - între dragostea față de familie, cea față de țară și dorința de a se salva pe sine. aceste câteva scene de slăbiciune fac personajul mai uman, asta când nu e un superman medieval, călărind lilieci.

efectele speciale nu sunt cine știe ce, nici măcar cele sonore, totul e previzibil (cum spuneam, încă din trailer), machiajul vampirilor nu depășește nici el alte filme de gen.

cu alte cuvinte, vedeți trailerul și treceți mai departe!  

cannes la bucurești: „saint laurent“ de bertrand bonello

YSL, un decadent pop

o sală plină de tineret la cinema patria, pe o bocnă de nu-mi mai simțeam nasul, m-am încălzit cu sărbătoarea franțuzească închinată unuia dintre ultimii dandy decadenți - yves saint laurent.

pofta ce mă-ncearcă este să compar ecranizarea aceasta, a lui bertrand bonello, cu cea recentă a lui jalil lespert. dar n-o fac, pentru că mie personal mi-a plăcut mai mult varianta aceasta, mult mai stilată (și nu pentru că se fac referințe la proust - saint laurent are edițiile pléiade din proust, fotografia scriitorului și un tablou cu odaia acestuia), ci pentru că am avut senzația că sunt acolo, în anii '60-'70 ai epocii pop glamouroase. dacă celălalt film e biografic, acesta e un eseu vizual.

viața lui saint laurent nu e cronologică, ci prin crâmpeie disparate (și poate că trebuie să vezi celălalt film, mai „clasic“, ca să te prinzi cum e cu mondrian, cu marrakeș, cu haute couture-ul și cu prêt-à-porte-ul.)

supersexoasa blondă aymeline valade dansând într-o discotecă ca-n transă, foarfece tăind textilele pentru ce au să fie, ocheade homosexuale (gaspard ulliel și louis garrel) printre dansatorii unui club, și defilările pe mai multe planuri manechinelor în decoruri somptuoase - sunt imagini pe care regizorul mi le-a fixat pe retină. dar mai ales, dar mai ales COLOANA SONORĂ  a filmului care face toți banii (io mi-am bâțâit picioarele cât a ținut muzica!)

desigur că sunt și scene pliciticoase, bunăoară cele dedicate colecțiilor ciudate ale personajului, sau ale hâdului câine sinucis c-o supradoză însă se trec cu vederea (ba chiar m-am înveselit, când la penisuril lui ulliel, fetele au început să se hlizească).

de remarcat apariția veteranului helmut berger, în rolul lui moș saint laurent, uitându-se la rolul tinereții lui în căderea zeilor al lui visconti.

cannes la bucurești: „podurile din sarajevo“

în cadrul festivalului de cannes la bucurești, astă seară, într-o sală arhiplină la elvira popescu, am văzut „podurile din sarajevo“ - o colecție de 13 scurt metraje, aparținând regizorilor europeni, pe tema sarajevo - de la atentatul din 1914 împotriva moștenitorului imperiului austro-ungar, până la urmele de-azi ale războiului din iugoslavia.

pe lângă alte filmulețe care m-au făcut gata-gata să mă urc pe ecran, am remarcat - pozitiv - doar trei:

1. album de aida begić - un film alb-negru cu imagini despre sarajevo actual, pe fondul mărturiilor șocante ale locuitorilor, martori la războiul iugoslav, la ocuparea orașului și la sutele de crime stupide. un cântec trist balcanic, un dans de tai chi, și o bătrână citind - sunt fragmente cu care regizoarea simulează un documentar, ca să realizeze artă impresionantă.

2. puntea suspinelor de jean-luc godard - un film șoc, despre imagine / fotografie ca mărturie rece a crimelor umanității. un vârtej de imagini și sunete aparent fără noimă, în genul adio limbajului.

3. revelion de cristi puiu (evident), în care un popescu dă lecții de istorie soției cititoare (în franceză) de keyserling (analiza spectrală a europei), în genul conului leonida. sub picioarele personajelor din tabloul lui poussin (et in arcadio ego), marian râlea vede conspirații, misticisme, anti-sionisme și anti-ungurisme. o atmosferă lentă, cu umor specific „cristi puiu“.

 

„quod erat demonstrandum“ de andrei gruzsniczki

savarină cu gust ceaușist

savarinele de pe vremea mea, pe vremea când se petrece acțiunea filmului, aveau un gust nașpa: frișca era cu margarină ce ți se lipea de cerul gurii, iar blatul era gumos fad. așa era, cel puțin, la constanța. la bucurești erau alte savarine, iar regizorul și echipa au căutat să le readucă în prim plan. pe peliculă de 35 mm și alb-negru.

acțiunea e simplă: un matematician (sorin leoveanu) ce trăiește cu mă-sa are o singură obsesie - matematica și de aceea vrea cu dinadinsul să-și publice lucrările științifice peste hotare. iată dar c-o găsește pe elena (ofelia popii), care vrea să plece cu copilul ei în franța, la soț. sunt oarece tensiuni erotice între cei doi, dar matematicianul se dovedește prea fraier și nu face nimic. mai degrabă convingător se va dovedi un securist (florin piersic jr.)




voi scrie aici despre care cred eu că sunt tatăl, fiul și sfântul duh al filmului:

tatăl - singurul personaj care mi-a plăcut în film este invizibil în film - este personajul absent, soțul și tatăl, care fuge din românia, apoi se luptă să-și aducă familia în franța, vrea să facă greva foamei acolo. eu mi l-am imaginat la liber, un matematician cu părul sculat ca einstein, un hippie revoluționar, cu capul în nori de-și pierde și actele. este singurul român, în film, care face ceva, care acționează. ceilalți, de aici, din românia, se tot coiesc prin vorbe în jurul unui comme il faut social, ca să le fie bine și ca să păstreze aparențele.

fiul filmului e regizorul însuși, care vrea să prezinte, prin realitatea trecută - fie mai tinerilor privitori, fie spectatorilor străini perindați pe la festivalurile la care filmul a rulat (și a fost premiat) -, ideea că reîntregirea familiei e un subiect actual. nu știu dacă-i reușește, dar dirijează bine actorii și scoate roluri bune - o ofelia popii măcinată interior și copleșită de trădare, un florin piersic jr. verosimil în rol de securist veleitar. de neocolit rolul lui sorin leoveanu, de matematician finuț.

sfântul duh al filmului se revelează prin scenografie (cristian niculescu), imagine (vivi drăgan vasile) și costume (svetlana mihăilescu). deși atmosfera este una prea-modernă, cam aseptică și prea limpede, mi-a rămas pe retină ca bura de-afară.

per ansamblu, un film de văzut, măcar pentru reconstituirea unei epoci ubliabile și pentru un joc actoricesc reușit. ca să mai vedeți ce filme mai fac românii, și cu ce filme mai câștigă niște premii. un film bun dar l-aș fi dorit mai neieșit din tipare. până la urmă este vorba despre o teorie matematică inovatoare!

„kyra kyralina“ de dan pița

impresii despre film, am scris pe site-ul adevărul (daţi click pe imagine).

„lucy“ de luc besson

cum ar fi dacă omul și-ar folosi întreaga capacitate a creierului (acceptând că folosim doar o parte)?
și cum ar fi dacă omul care începe să facă asta e o bunoacă, scarlett johansson? adică, și bombă sexy, și geniu pe deasupra.

ce să vrei mai mult? așa a vrut și luc besson și-a creat-o pe LUCY.

revenim.
ce se întâmplă dacă ne folosim tot creierașul din cutie? păi, ne arată besson, pe lângă puterile telekinetice, putem intra într-un soi de nirvana - ne contopim adicătelea cu universul - numai că nu folosim meditația (ca orientalii), ci drogurile și computerele (ca occidentalii). asta ca să-nțeleagă tot țăranul satului universal.

să nu uităm însă: pe scarlett johansson în chip de superwoman! cum are ea super-capacități, și un chip imobil, rece, de robot, care ridică în aer trupurile mafioților cu un singur deget dolofănic și manichiurat de te topești de-așa mare drag! :)

ce-i drept, poți pleca de acolo cu câteva imagini despre evoluționismul darwinist explicat copiilor (de către morgan freeman). mai pleci cu destul de mult sânge, cu împușcături (unde ești tu, jean reno?), cu dilări asiatici și - evident - cu curse de mașini prin paris.
doar efectele speciale te dezamăgesc - sunt mult sub cele din matrix sau inception.

dar pleci acasă mulțumit, poate-o visezi și tu pe scarlett johansson cum, doar cu chiloții de superwoman pe ea, te așteaptă să-ți șoptească chestii despre celule, univers, și  CPH4.

„gigolo de ocazie“ de john turturo

am primit invitație la avanpremiera filmului „gigolo de ocazie“ (fading gigolo - tradus probabil un „un gigolo ofilit“).

un film drăguț, a cărui idee - după mine - este aceea că, singurătățile noastre se pot întâlni prin magia sexului, și chiar pe bani. iar dacă te îndrăgostești, dai de durere: ubi amor, ibi dolor (ghiciți ce i se-ntâmplă!).

john turturo e un burlac florar cam trecut devine gigolo, iar un woody allen - același woody allen - îi devine pește. așa că, la costum și dichisit, florarul le oferă plăcere damelor singure, stăpânind perfect arta seducției - știe nu doar ceva spaniolă, latină și franceză, dar chiar tango.

le dă femeilor ceea ce ele așteaptă de la el. încetând să mai fie el însuși. mi se pare o meserie destul de grea - dar probabil de aia e plătită așa de bine.

desigur că piperul filmului îl dă woody, cu replicile sale miștocărești, aplicate chiar evreilor ortodocși care se gândesc să-l judece pentru păcatul codoșlâcului.

ce mi-a rămas din film e regalul de muzică: la violetera & le torrent (dalida), reflejo de luna (aracan), sway (dean martin), tu si na cosa grande (vanessa paradis) sau de jazz - neph (trombone shorty), close your eyes & blue ammons (gene ammons).

un film de văzut sâmbătă seara, în pereche.

anul acesta, la NEXT

e a doua oară când particip consistent la festivalul NEXT, și, de data aceasta, filmele premiate mi-au oferit surprize dintre cele mai plăcute.

voi începe cu câștigătorul, care a fost de departe cel mai bun dintre cele premiate - leagănul meșterului de sicrie.

un bătrân meșter de sicrie din azerbaidjan, pe care le vinde atât rușilor, cât și georgienilor, are un fiu înapoiat mintal, pe care-l altoiește des, în spiritul vieții crunte pline de cânt și pustiu în care trăiesc. dar află că acest fiu, pe nume musa, nu mai are mult de trăit. și iată cum tânărul devine brusc extrem de important în viața tatălui. urmează mici gesturi „paterne“, fulgurante în vântul deșertic, dar care repun în ordinea firească relația tată fiu: un leagăn, o curvă, un pat, o lingură cu orez în gura „copilului“.

multă emoție, un umor ușor, o înghițitură grea - toate desenează în câteva minute umanul universal. 

o altă surpriză au fost două filme românești, mâine, bach..., în regia lui mihnea andrei ciorică, despre un copil talentat și nefericit care caută pe cineva care să-l aprecieze pentru talentul său muzical.

colecţia de arome, în regia lui igor cobileanski, a fost desemnat cel mai bun scurtmetraj românesc și pe bună dreptate, căci exprimă clar rupturile lumii în care trăim: o mamă bolnavă, și-un tată copleșit de sărăcie, un fiu puber să se lupte pe 100 de euro, spre deliciul unor potentați în mercedes.



o reușită mi s-a părut prestația aproape genială a lui adrian titieni din excursie, autor și al scenariului, de altfel. un copil fuge de acasă cu o cameră de luat vederi. la sfîrşit, hohote de râs, dar cu o umbră de lacrimă de emoție.