B de la Brando, Bertolucci şi butter

Nu ţin minte să fi văzut decât două filme de-ale lui Bertolucci:

Student fiind, am văzut la Cinematecă Ultimul tangou la Paris (din care reţinusem faza cu untul), apoi Visătorii, mai recent, pe DVD.
Ei bine, am revăzut aseară regalul lui Marlon Brando din Ultimul tangou la Paris. Poate şi pentru că tocmai ce-am trecut şi eu pe Rue de Passy şi pe podul Bir Hakeim, unde s-a filmat.
E un film al singurătăţii. După sinuciderea soţiei, Paul e singur, mama acesteia rămâne şi ea singură, chiar şi noua iubită, Jeanne, e singură. Şi cei doi iubiţi se izolează de lume, ca într-un turn de fildeş - nu-şi spun nimic despre cine sunt, cine au fost, nu vor să ştie de lumea de-afară (căci "orice, în afara locului ăsta, e un rahat").
Sunt scene minunate cu uşi, încăperi, pereţi, geamuri, labirinturi existenţiale în care n-ai ce face decât să le fii prizonier.
Câteva replici:
- E minunat să nu ştii nimic, spune Jeanne. Apoi propune: Poate vom avea orgasm fără să ne atingem.
- Ca să te eliberezi din singurătate, trebuie să priveşti moartea în faţă, în ajungi în curul morţii, spune Paul. Aici găseşti gaura în care se naşte frica.
- Când ceva se termină, începe din nou.