Ceea ce îmi va rămâne de la acest roman sunt două lucruri.Unul se referă la idiosincraziile noastre de care nu scăpăm niciunde şi pe care le ducem cu noi, ba chiar le proiectăm în jurul nostru ca pe nişte picturi rupestre. Iar Lem ne arată în mod genial că înzestrăm şi alte fiinţe cu ele.
De pildă, spune el că
Spiritul nostru de sacrificiu se dovedeşte a fi o poză. Ceea ce ne mână nu e câtuşi de puţin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem la limitele acestuia Pământul. Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrânegem. Nu ştim ce am putea face cu alte lumi. Ne este îndeajuns aceasta în care trăim, dar fiindcă începem să ne sufocăm îne ea, vrem să descoperim în alte părţi propria noastră imagine idealizată.
Al doilea lucru se referă la tensiunea romanului, ce se insinuează încă de la prima pagină, în ciuda faptului că acţiunea nu debordează de aventuri. E o tensiune subtilă, à la Kafka (un alt roman, Edificiul nebuniei absolute chiar aduce cu Castelul, autorul a luat şi premiul Kafka). Un nene se duce pe-o staţie planetară, pe Solaris, planetă dominată de-un ocean plasmatic. Are de dezlegat o crimă şi câteva mistere, inclusiv cel în care se trezeşte cu nevasta sa decedată, acum vie.
Ce se-ntâmplă, evident, nu spun. Deşi e imposibil ca cineva să nu fi văzut filmul lui Tarkovski, sau măcar al lui Soderbergh. Eu nu.
Evident, cartea are şi minusuri, pe alocuri plicitiseşte cu amănunte ştiinţifice, trenări şi solipsisme. E altceva SF, ceva deosebit de Herbert, Clarke sau LeGuin.
Lem e clar unul dintre preferatii mei si Edificiul nebuniei absolute merita e un "must".
RăspundețiȘtergere