ei bine, m-am liniştit. citindu-i cartea - prima - de povestiri - cu toate că eu nu mă-nebunesc după povestiri - m-am liniştit. căci am găsit un autor cu darul, dar mai ales cu plăcerea povestirii, destul de inteligent încât să găsească artificii şi să nu plictisească - rupe fire narative, le leagă, le croşetează, astfel încât să crezi că sunt şi povestiri, şi capitole de roman totodată, total coerente.
cum vede dragostea teodorovici?
ca pe o poveste, una discretă şi banală, dar care se insinuează subtil în viaţa banală şi plictisitoare a personajelor şi a noastră. şi care tulbură şi lasă nelinişte. o nelinişte inexplicabilă, iraţională, inexprimabilă. care schimbă ceva. înăuntru. în personaje şi în noi.
cum să in-exprimi, ca scriitor, aşa ceva? teodorovici nu găseşte răspuns, dar reuşeşte. printr-o amintire din copilărie cu un tânăr care se sinucide într-un pod, printr-o amintire a unei femei despre un act amoros sub o punte, printr-o altă amintire din copilărie cu un ţigan omorât în bătaie că nu-şi trădează iubita, sau pur şi simplu prin vieţile banale. trecute şi re-povestite de bărbaţi şi femei, de rude şi prieteni, de bunici şi copii, de amanţi şi amante.
evident, nu mi-au plăcut toate povestirile. dar dacă mă-ntrebaţi, aş enumera pozitiv pe catalige, nişte documente, o noapte la hotel, după gâşte, podul strâmb. şi ce nu mi-a mai plăcut a fost când stilul în mare simplu şi bine stăpânit - de maestru aş zice - lua câteodată tonuri prea melodramatice pentru gustul meu.
dar în/la sfârşit, închizând copertele, am rămas ca amanta din povestirea o noapte la hotel, care se întreabă de ce oare ne îndrăgostim de poveşti, în loc să ne petrecem pur şi simplul viaţa:
un om a fost bătut până la ultima suflare în faţa ta, aşa mi-ai zis. de ce? că n-a vrut s-o trădeze pe iubita lui. adică din dragoste, a zâmbit ea. altul s-a spânzurat pentru că n-avea cum să rămână cu aia pe care-o iubea. păi gândeşte-te la mine: cum puteam eu să reacţionez la asemenea poveşti? (p.125)
şi ca să reacţionaţi şi voi, citiţi cartea orinde, oricând. e şi simplu de citit, şi profundă. o minune!
lucian dan teodorovici, celelalte poveşti de dragoste, ed polirom, iaşi, 2009, 246 p
dragoş, nu-i frumos să fiu eu primul care se bagă la comentarii, dar, dacă tot am intrat şi am văzut postarea, nu era frumos nici să mă fac că plouă.
RăspundețiȘtergeredeci: nu m-aş fi supărat, te asigur, nici dacă era negativă părerea ta. ştiu, acum e uşor de zis asta. :) dar, ca argument, printre prietenii mei sînt şi oameni cărora nu le-a plăcut o carte sau alta din cele scrise de mine – şi au spus-o public, în cronici literare. îmi sînt martori ei, ca să zic aşa, că mi-au rămas la fel de prieteni şi după aia. pînă la urmă, nu te poţi supăra pe-un om pentru o părere sinceră.
pe de altă parte, sigur că mă bucură că ţi-a plăcut cartea!