jenant - ridicol - penibil

eu cred că, spre deosebire de situaţiile jenante, care nu depind de tine şi care te iau ca din oală ca să te expună cu ce ai tu mai intim, ca pe o pereche de chiloţi murdari pe sârmă, ridicolul e asumat şi te îmbogăţeşte. în faţa situaţiei jenante, n-ai ce face decât să înghiţi, să taci şi să mergi mai departe. împiedicarea în faţa unui public numeros, căderea unei punţi dentare în farfurie, lipsa unei erecţii alături de fata visurilor – sunt cazuri care mi s-au întâmplat şi pe care le voi reţine toată viaţa mea ca pe nişte scenete peste care am tras cortina.

dar ridicolul, ridicolul este un act de un mare curaj şi, după mine, un act existenţial. dincolo de conotaţiile artistice – comedia, burlescul etc. – ridicolul provoacă o anume situaţie socială tocmai scoţându-i în evidenţă absurdul. scălâmbăiala în mijlocul unor oameni care dansează vals, purtarea a două şosete de două feluri, a unei batiste total neasortate, condimentarea discuţiei cu măscări în mijlocul unui public „ales” – toate pe deplin asumate – îţi fac un statement propriu, un stil. (mi-aduc aminte de romanele lui kundera unde ridicolul ia rol de experienţă fundamentală – poetul îngheţat din viaţa e în altă parte, femeia din gluma etc).


nu spun foarte multe de penibil – e încercarea eşuată de a transforma o situaţie jenantă într-una ridicolă. exemplul cel mai recent, „victoria prostănacului”.