mircea ivănescu cu gabriel liiceanu

măștile lui M.I.
gabriel liiceanu 
în dialog cu mircea ivănescu

editura humanitas, bucurești, 2012,

252 de pagini broșate

coperta de angela rotaru

poetul idiot și filozoful surd

o carte pasionantă, cea cu interviurile pe care gabriel liiceanu i le-a luat cărturarului mircea ivănescu, pe patul de suferință, cu câteva luni înainte ca acesta din urmă să moară. și este meritul lui liiceanu că a reușit – fără voia lui – să prilejuiască un discurs care m-a făcut să nu-l las din mână până târziu, în noapte.

evident, îl admir demult pe ivănescu pe care l-am descoperit ca traducător – joyce, kafka, nietzsche, musil sau broch – apoi ca poet, pe site-uri de poezie. apoi am auzit de la radu vancu de autoclaustrarea voluntară – după 2000 nu mai ieșeam practic din casă și îmi foloseam discipolii, vizitatorii... îi trimiteam la chioșc să-mi aducă votcă. (p.63), apoi a fost interviul din observatorul cultural – un rezumat a 80 de ani de viață. iar cartea lui liiceanu, un omagiu (intermediat, cred, de denisa comănescu) completează imaginea și gândirea de viață a unui Om Mare, chit că unii l-ar cataloga bețiv sau poet minor.

încă de la începutul cărții, liiceanu îl scapă pe ivănescu. filozoful pare că nu ascultă, cuprins de idiosincraziile referitoare la comunism și interbelic. ivănescu e nuanțat, și povestește sec, fără judecăți morale sau explicațiile care i-ar fi necesare filozofului. și iată că poetul reușește din ce în ce să-l perplexeze pe filozof, de la o copilărie într-o familie distrusă de tragedii, o studenție fără interes și o muncă rutinieră la agerpres, apoi la revista lumea, dar mai ales multă votcă în compania literaților epocii. până la poezii care nu sunt decât versificații, iar traduceri doar pentru bani, fără cunoașterea autorilor. totul pe un ton vădit serios, dar care râde de temele mari ale vieții și ale lumii. evident, poetul se exprimă cel mai bine în versuri, iar probabil că – de dragul adevărului – curiosul ar cântări el singur lucrurile. Domnule, sunt cel mai mare poet român în viață, dar sunt mult mai mult mort decât viu.

când ivănescu îi mărturisește lui liiceanu că a fost toată viața ofițer de securitate sub acoperire, dar așa de bine ascuns, că nici el n-o știa, filozoful de la păltiniș e siderat, şi continuă să fie picătură cu picătură. și-atunci, începe jocul. pe care filozoful îl cedează poetului. există multe anecdote despre viața cotidiană mizerabilă a “marilor scriitori”, preda, sorescu, dinescu, nichita. există atmosfera încordată sau destinsă din mediul cultural românesc a anilor 50-60. și mai ales multiplele măști pe care creatorul – pentru a-și ascunde ceva-ul îngropat și pentru a-și domina durerea, trebuie s-o obiectiveze la nivelul expresiei – trebuie să le poarte în lume (mann călătorea burghezește, proust frecventa saloanele, eminescu făcea pe ziaristul). în cazul lui ivănescu, era idioțenia - cred, anume, că toată viața mea eu am fost un idiot (p.149), un tip șters și fără mari pretenții de la lume și viață, ce a traversat istoria lin și n-a avut practic de suferit în nici un fel de pe urma schumbărilor de regim (p.65), fără o viață “în sine”, ci mai degrabă o prelucrarea unui context. (p.49) un tip care s-a bărbierit întotdeauna cu spatele la oglindă.

un singur reproş către liiceanu: păi, iată, se cunoaște că nu aveți formație livrescă. (p.116)