despre multe antologii românești proaste

sunt de acord cu antologiile.
dar numai cu cele care-și propun ceva mai mult decât de a fi vândute cu orice preț.
sunt de acord cu antologiile de poezie, în care, alături de poeții consacrați (pentru care cumperi, de fapt, cartea), mai ai surpriza să găsești câțiva cu potențial.
sunt de acord cu antologiile de proză, ce-și propun să reprezinte un curent, o generație, o temă, o țară, un gen.
sunt de acord cu antologiile de umor, căci râsul e, ca și moartea, veșnic. 

însă în ultimii ani, mi se pare că s-au înmulțit antologiile românești proaste. la art, humanitas, un pic și polirom, găsești adunături de texte heteroclite scrise fără nici o noimă. să tragi cu tunul dacă găsești maxim 2 texte mai de doamne-ajută, pe care să le recitești.
de la culegeri de articole ale unui autor, în care acesta aruncă cu lopata texte cu câte-n lună și stele, pe care le publică să mai scoată și el un ban de-un mic și-o bere, 
la antologii tematice - primii blugi, prima țigară, primii bunici, primele cratițe de intelectuali - în care ha-ha-ha hi-hi-hi 80% dintre texte sunt tâmpenii (dar musai simpatice!) scrise la comanda, simpatiile și obligațiile antologatorului, în care cei mai mulți autori, chiar dacă n-au dispoziție sau talent, scriu despre, să fie-n trend.
fără noimă valorică decât strict comercială, mi s-a scârbit de prezența acestei maculaturi care inundă rafturile, la fel ca unele almanahuri comuniste, pe care le citești la-nceput de an, iarna, lângă sobă, să nu te plictisești, apoi îți faci focul cu ele; ca un ziar care te-amuză azi, dar mâine sfârșește pe fundul găleții. astfel de antologii își au locul lor de veci, în cel mai bun caz, la anticariat.