„matei brunul“ de lucian dan teodorovici

lucian dan teodorovici 

 matei brunul 

editura polirom, iași, 2011

 399 de pagini broșate 

coperta de radu răileanu

de unul singur 

am pornit cu destule rezerve la lectura acestui roman, amânat luni bune, rezerve iscate de tema generală - comunismul, mai precis puşcăriile comuniste. în primii 10 ani de după '89, devorasem destul pe subiectul acesta - de la ierunca (fenomenul piteşti), noica (rugaţi-vă pentru fratele alexandru), până la cartea neagră a comunismului a lui courtois, soljeniţîn (ivan denisovici) şi nabokov (invitaţie la eşafod). 

dar s-o luăm sub beneficiu de inventar, mi-am zis şi-am purces. nu mi-a plăcut de la început, romanul se lasă greu, cu păpuşarul ciudat şi cu marioneta lui, vasilache, urmărit de miliţie; păpușar despre care aflăm că are rădăcini italiene - matteo bruno - şi, în cele din urmă, că nu mai are memorie. 

romanul devine interesant, pricepem că fiecare capitol (despre prezent) alternează cu un altul (despre trecut). matei brunul nu are memorie, dar autorul are, așa că ne-o spune. mai ales pe cea din pușcăriile obsedantului deceniu (1947 - 1950), cu torționari nebuni și vicleni care distrug trupul, dar mai ales spiritul. uranus, tașaul, peninsula, galați, iași - matei brunul / autorul ne duce prin toate astea. documentarea autorului se integrează perfect în economia cărţii. pe un ton neutru, jurnalistic, cu un limbaj comun. poate prea comun. 

am câteva scene impresionante: 

- una în care matei brunul îl învață pe un gardian, în baia închisorii,  cum să miște o marionetă, cu ajutorul sforilor. marioneta începe să danseze. muzica se naște din mișcări, devine din mută sonoră și personifică obiectele. minunată metaforă a artei care creează o altă lume, plină de lumină:

și-apoi, pentru că magia a umplut scorojita de baie, muzica și-a făcut drum și către urechile bătrânului gardian, bărbia acestuia a început să țină ritmul, primei viori i s-a alăturat un țambal, de undeva a răsunat o trompetă, iar spațiul a început să se lărgească, becul slab, murdar, al băii s-a spart și a slobozit lumina pe care-o ținea prizonieră, iar aceasta, însuflețită de eliberare, s-a colorat brusc în toate nuanțele, apoi s-a refugiat în zeci, în sute de alte becuri, care-au înghițit toate urmele de întuneric. (p.207)

- o altă scenă este cea a pușcăriei din peninsula. mai întâi este vorba despre vestea morții lui stalin, ce ajunge prin zgomot de clopote de departe, ca trâmbițele apocalipsei. orizontul însuși devenise rotund, forțându-te să te miști roată pentru a simți cercul marcat de-acel zvon prelung, cadențat, venit de pretutindeni și clătinând parcă și norii, făcându-i să se deșire în jos, apăsător, lăsând să curgă din ei umbre vagi, abia colorate de soare. (p.163) 

- nu departe de scena precedentă este scena zidului invizibil - format din urletele gardienilor, din somațiile soldaților cu mitraliere cocoțați în miradoare - care-i împiedică pe deținuți să ajungă la cel real, de sârmă ghimpată. iar matei brunul îndrăznește să treacă de acest zid mental/virtual, doar ca pipăie sârma ruginită, ca un mare exercițiu de „libertate“.  nu toți facem la fel?

despre un alt volum (ce mi-a plăcut mai mult) al aceluiași autor citiți aici.

nu povestesc romanul. el are o poveste interesantă, ce i-a convins pe majoritatea celor care au scris despre carte să o redea chiar cu amănunte. menționez doar că, la ultima pușcărie, matei brunul, printr-un accident, își pierde 20 de ani din cap, adică pe aceia de suferință - tinerețea „subversivă“ și cea „expiatoare“. așa că devine el însuși - un păpușar - o marionetă cu ligamente anchilozate și creier șters. păpușarii care-l iau în primire sunt doi - un securist, dumitru bojin, și o securistă seducătoare, eliza. 

și matei brunul ajunge un om nou, se uită la cinema la filme propagandistice cu eroi sovietici, își savurează sărăcia într-o garsonieră și abandonează arta păpușăritului muncii în șantier. dar parcă, până la urmă, matei brunul se trezește. renunță nu doar la vasilache - păpușa alter-ego ce l-a ajutat să se „recupereze“ - dar și la securiști. probabil  - autorul nu ne spune - dar matei brunul se va întoarce la pușcărie. va trebui să-și creeze din nou, probabil, o nouă memorie. singur.

cel puțin asta mi-a reieșit mie din romanul lui teodorovici. că, după ce am trecut, fiecare, prin comunismele noastre, prin exersarea dozelor de „brunizare“ (lașitate) dar și de „bojinizare“ (datorie față de cei de sus), va trebui să avem grijă de propria memorie. de muzica noastră interioară ce iluminează.