gâlceava lumii cu teleşpanul

recent, într-un sondaj despre cartea anului, votat de public pe hyperliteratura, cartea cimitirul de (adrian) teleşpan a stat foarte bine. cum a stat şi în vânzările din cadrul librăriilor cărtureşti. iar pagina de facebook a romanului este plină de poze trimise de cititori. eu însumi am remarcat cartea (după ce-am citit-o) într-un filmuleţ hazliu, în care remarcam limbajul licenţios şi curajul subiectului.

recent, criticul bogdan alexandru stănescu a recenzat în observatorul cultural cartea, conchizând că e o carte proastă, de mirare cum unii dintre prietenii săi s-au entuziasmat după lectură: am fost şocat de cît de prost poate fi scrisă o carte care a creat atîta isterie pe reţelele de socializare, o carte recomandată de oameni pe care-i credeam inteligenţi. în mare, criticul poate avea dreptate în argumentele sale, însă se înşeală cu privire la plăcerile  încercate de lectorii romanului (perverse, spune el, în raport cu inteligența lor).

ajung deîndată la întrebarea (și tema) articolului de faţă: dacă o lucrare artistică este considerată prost făcută, neştiind nimeni dacă ea este sau nu valoroasă (singura valoare a unei opere literare este dată de timp), merită oare să o mai citim? sau dacă da, ne (mai) poate ea emoționa?

pentru început, să pornim de la punctele slabe ale romanului, pe care bogdan alexandru stănescu le aduce în discuţie:
1) lipsa stilului prin:
- autoironia asumată la început de personaj de fapt nu există;
- personajele vorbesc la fel, nu există nici un personaj de sine stătător (personajele sunt butaforice);
- meditațiile personajului principal sunt limitate & comune;
2) sexul nu este purtător de semnificație literară, ci este gratuit, kitschios;

- aș putea contrazice câteva din argumente, afirmând că un mijloc literar (autoironia) abandonat pe parcurs nu strică un roman, de exemplu scrierea la persoana întâi în doamna bovary e abandonată dintr-o dată în brațele obiectivității de persoană a treia, ceea ce nu strică, ba chiar dă o notă de mister;
- nu e obligatoriu ca personajele să vorbească în vreun fel, ba în bouvard și pecuchet, aceleași două personaje vorbesc de fiecare dată diferit, în funcție de cărțile citite (și ele sunt la fel de butaforice pentru ideile autorului). la fel, tot în romanul lui flaubert personajele sunt limitate și comune.
să nu fiu înțeles greșit, cum că găsesc vreo asemănare între stilul lui flaubert cu stilul din cimitirul. evident, nu. însă sunt stiluri și stiluri și, atâta timp cât ele descriu cititorului o lume coerentă care să-i producă emoții, mi se pare un stil bun.
- în ceea ce privește sexul, m-aș duce cu gândul la romanul erotic clasic al lui apollinaire, amorurile unui prinț, în care cele două personaje masculine fut tot ce prind, toți oamenii din jur par născuți (butaforic) numai ca să le satisfacă celor doi poftele perverse - dar găsim la scriitorul francez un roman erotic dus până la absurd, care provoacă curiozitate și hohote de râs.
- și nu mi s-ar părea de „condamnat“ nici măcar ipoteza că autorul nu a urmărit toate acestea, ci că le-a „nimerit“ din nepricepere la scris; că a construit din eroare personaje butaforice; că a uitat pur și simplu auto-ironia de început; că meditațiile sale „limitate & comune“ sunt ceea ce gândește autorul însuși „limitat & comun“, că, de fapt, nu a vrut decât să scrie un roman cu sex.

căci cel mai important mi se pare aici CITITORUL.
cei care au citit romanul, după ce l-au plătit, au simțit că e ceva acolo - scene de umor (chiar dacă unele trase de păr), limbaj frust, colocvial (destul de neobișnuit literaturii române, să recunoaștem, însă teribil de obișnuit pe stradă), lumea ciudată (pentru noi, pudibonzii) a homosexualității. și, dacă a produs unora excitare gratuită, o fi asta rău?

nu avem cu toții plăcerile noastre vinovate? trebuie să ascultăm mereu muzică simfonică? să citim mereu din proust? (deși eu așa mi-aș dori.) să ieșim din casă să ducem gunoiul numai cu cravată?

mie mi-a făcut plăcere citirea romanului. mi s-a părut inedit în peisajul scorțos al literaturii române de azi. să nu uităm că bestseller-urile interbelice erau ale lui cezar petrescu, iar pe vremea lui balzac, ale lui eugène sue. și da, merită să citim și o carte considerată de mulți lipsită de valoare: poate nu ne dau sentimente înălțătoare, lacrimi sau noduri în gât. dar dacă ne face să zâmbim, dacă ne stârnește interes și dacă ne face să o ducem mai departe merită și banii, și timpul. oricum, ieșim mult mai câștigați decât stând pe facebook, la emisiunile antenei 3 sau jucând angry birds.