 |
knut hamsun
victoria
editura univers, 1996
traducere de valeriu munteanu
132 pagini broșate
coperta de vasile socoliuc
|
am terminat de curând de recitit microromanul lui knut hamsun - victoria - scos la noi împreună cu pan (despre care am scris aici). se citește precoce, în vreo 3 ore. deși nu-i un roman deloc ușor de-ngurgitat, poți să râgâi vreun monolog interior sau vreun pasaj prea liric, sau să-i regurgitezi fluxul conștiinței, subiectivitatea, fragmentarismul, flashbackurile - knut hamsun fiind un precursor al marilor moderniști - joyce, musil, mann.
nu-i vreo excogitație care să-ți dea crampe, dar nici ușoară nu-i. spre pildă, pe o lectoriță a cam obosit-o stilul scriitorului - cum a scris aici.
scurt spoiler - fiul morarului se amorezează de fiica castelanului (da, am remarcat și eu cacofonia) și viceversa. de fapt, mai mult versa e gagica, căci deși el se arată îndrăgostit, ea face mutre și mofturi. pe de altă parte, nici el n-are biluțe, seamănă cu ulrich (omul fără însușiri al lui musil, adică) care (da, am remarcat și cacofonia asta) se îndrăgostește nu de cineva, ci de propria dragoste - eram îndrăgostit de propria mea iubire, de starea aceea a mea schimbată, și mai puțin de femeia care era implicată (omul fără însușiri, vol.1, p.715) iubire care-l ajută nu în viață, ci în munca sa de scriitor.
iar ea, rămâne nefericită și de-abia la finalul romanului se prinde care-i chestia cu viața, că e bine să te cam implici, c-altfel mori ca un prost (în cazul ei, ca o proastă).
sincer, m-a cam ofticat ideea pesimistă a cărții, după care ne-o cam luăm în freză cu ființele noastre iubite, pentru că, de fapt, destinul ne-o dă la bot. adicătelea, făt-frumos rămâne cu maștera, iar ileana cosânzeana cu zmeul. ce e mișto în romanul victoria e că făt-frumos devine scriitor.
cu knut hamsun totuși, ce-i al lui i-al lui - avem surprize-surprize în ritmul narațiunii, puține încetineli - doar când scriitorul mai laudă vreo vrabie - are rupturi de rutină și neașteptate și surprinzătoare. personalitatea personajelor se cam schimbă, fata ba îl seduce pe băiat, ba îl respinge, băiatul ba o urmărește pe fată, ba fuge de ea, iraționalul predomină (ca la premierul victor ponta) - de nu înțelegi ce dracului se întâmplă, au înnebunit cu toții?
și mai avem la hamsun căutarea cuvântului potrivit, concizia, dorința de a spune tot prin puțin, multum in parvo. avem povești de-ale personajului - mici intarsii epice, care colorează acțiunea și-o psihologizează literar. dacă mann sau musil încep să bage când ți-e lumea mai dragă eseuri de zici că citești a doua critică a rațiunii pure, hamsun se scapă c-o povestică.
conchid: mi-a plăcut victoria mai mult decât pan, că-i mai de dragoste, așa. că personajele nu-s așa zăbăuce, și vegetația și natura nu-mi intră din foaie, în nas.
Ce e iubirea? Și cum e iubirea?
Și ce este iubirea? Un vânt care adie printre trandafiri; nu, o luminiță fosforescentă ce trece prin sânge. Iubirea este o muzică fierbinte a infernului, care face să bată chiar și inimile celor vârstnici. Este ca unele flori ce se deschid la căderea nopții sau ca anemonele care își închid corola la atingerea sau la suflarea vântului.
Așa este iubirea.
Ea poate să-l distrugă pe om, să-l ridice din nou și apoi să-l stigmatizeze iar; poate să mă cuprindă îm mrejele sale astăzi pe mine, mâine pe tine și mâine seară pe el, atât este de nestatornică. Dar poate să fie și trainică, întocmai ca o pecete rezistentă ce nu se desprinde, poate să ardă cu aceea și flacără vie până la sfârșitul vieții, atât este de eternă. Și cum este iubirea?
O! iubirea este ca o noapte de vară cu stele pe cer și parfum pe pământ.
Dar oare de ce îl face iubirea pe omul tânăr să aleagă cărările tainice, iar pe cel bătrân să se ridice în vârful picioarelor, în camera lui singuratică? O! Iubirea face din inima omului ceva asemănător cu o grădină de ciuperci, o grădină luxuriantă și nerușinată, unde cresc ciuperci tainice și obraznice.
Oare nu tot iubirea îl face pe călugăr să se furișeze în timpul nopții în grădini ferecate și să arunce o privire prin fereastra celei care doarme? Oare nu tot ea o îndeamnă la păcat pe călugăriță și o scoate din minți pe prințesă? Iubirea apleacă și capul regelui în țărână, făcându-l să măture cu pletele colbul din drum, să șoptească vorbe nerușinate și să râdă prostește.
Așa este iubirea.
Nu, nu, ea este totul altceva - și nu are seamăn pe lume. Ea a coborât pe pământ într-o noapte de primăvară, când un tânăr a văzut doi ochi... doi ochi. I-a privit țintă și și-a cufundat privirile în ei. [...]
Iubire, iată primul cuvânt pe care l-a rostit Dumnezeu, primul său gând. Când a spus „Să fie lumină!“ s-a făcut iubire. Tot ceea ce făcuse era perfect, așa încât se hotărâse să nu desfacă nimic. Și astfel iubirea a fost originea lumii precum și stăpâna lumii, și toate căile ei sunt pline de flori și de sânge. (pp.154-155)
alte impresii la jovi (filme-cărți) și laura câlțea.
 |
| copertele diferitelor ediții străine |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu