 |
nicolae breban
bunavestire
editura paralela 45, pitești, 2002
554 pagini broșate
coperta de done stan
|
probabil că bunavestirea lui breban este un roman de necitit în ziua de azi. eu însumi am avut legere interruptus de vreo câteva ori când am intrat în el. însă ciugulit cu insistență, chiar merită. căci breban râde aici ca mucul la deget de „burghezia“comunistă a anilor '50.
și ceea ce e cel mai important, râde cu STIL. deși lungi ale dracului, frazele lui breban nu se termină făr-o scânteie de ironie. uneori nu se termină - te lasă-n suspans tantanaa, sau într-un hohot ha-ha sau he-he.
trebuie să te-obișnuiești cu digresiunile lungi ale lui breban, să le exersezi dinainte pe thomas mann, robert musil sau hermann broch. căci, practic, șpilul lui breban sunt tocmai aceste digresiuni complice cu cititorul. digresiuni jucăuș-postmoderne, prea-postmoderne pentru acele timpuri (anii '70, când a fost scrisă cartea). digresiuni care se transformă cu sarcasm fie-n rechizitorii, fie-n miștouri (uneori subtile, alteori de-adreptul).
scene din viața de provincie românească
traian-liviu grobei este un tinerel subțirel care merge la sinaia în vilegiatură. cu un tranzistor legat de gât cu șireturi, are ca scop plăcerea și instruirea. când, pac! o vede, asemeni lui frédéric moreau pe doamna arnoux, pe lelia haretina crăiniceanu. bunăciunea beliciunilor de provincie! el e un intelectual provincial, dornic de tot ce-i plăcut și instructiv și nu se poate să n-o aibă. doar că ea e o fleorțotină înnebunită să se lipească de trupuri cu-adevărat virile și mai ales dacă nu titrate, măcar tari în parcare. cam asta este prima parte, o intrigă amoroasă între el și ea.
întorși fiecare la casa lui, el pornește curtatul. doar că cei curtați vor fi părinții ei, ea fiind ocupată cu bicul provinciei, un oarecare cârstea... și iată-ni-l pe traian-liviu grobei, vizitându-și viitorii socrii, găsind în istoria familiei o parodie de übermensch, mihai farca, un infatuat ratat răposat care citea almanahuri și se credea buricul universului. și, în final, când traian-liviu grobei și-o pune cu lelia haretina crăiniceanu, o lasă.
ca să-și acopere golul vieții, traian-liviu grobei găsește documentele postume ale übermensch-ului de provincie, documente pe care le clasifică, ca un adevărat apostul pavel, și în jurul căruia se-adună un grupuscul de persoane, lume bună, de cluj, la fel de dornică în găsirea sensurilor.
morala - chiar dacă ești sau nu ratat social, e mai bine să-ți pui în aplicare pasiunile și ideile, indiferent de ce gândesc ceilalți.
Încet, încet, parcă sugând forță din trupul fostului merceolog care se descărna tot mai mult, Farca urcă pe bolta memoriei, invadă tot mai multe ființe, locui în locul golului lor, îl umplu. Le dădu, dacă nu un sens, atunci o justificare, o certitudine că trăiau, Vai, uneori, nu știm dacă trăim, uneori trebuie să ne încredințăm sau să trăim mai mult, mai puțin. Sistolă, diastolă. Un pumn care se deschide și se închide. (p.540)
ironie și mișto
mi-a plăcut toată cartea, pot spune. pentru că, deși frazele peltele mă exasperau uneori - nefiind la obiect - aveau ceva care mă făceau să merg mai departe, mă zgărmănau, mă gâdilau, îmi produceau mâncărimea de-a merge mai departe, în genul „ce dreacu' mai fac nebunii ăia?“
iată cum se raportează scriitorul la personajele sale:
Ah, ce plictiseală! - Sale métier! cum ar fi spus diavolul, odată, cică. Chiar și Clujul ar fi fost mult mai interesant, snobul și ironicul dr. Boris Sidorovici, canonicul pedant Deliman și corespondența sa, cercul doamnei Mathias, nepotul ei care-și târâia piciorul, campionul de înot și anarhistul Korcimarov, „bătrânii“ detronați, fostul general și amicul său Mahalek, răutăciosul Andrei M., ce iubea o bibliotecă... (p. 521)
miștouri multe în roman, despre figurile muncitorimii îmburghezite, cu bășini boierești; miștouri chiar despre orânduirea comunistă, lipsită de sensuri; miștouri chiar despre amor, văzută, dacă nu ca sex sălbatic, ca delir mistic; miștouri despre autorul însuși, care nici el nu prea știe ce scrie, așa că se mai întrerupe, de grija cititorului.
concluzia?
un roman ciudat, unic pe la noi, asemănător cu lumea în două zile a lui bălăiță. care m-a distrat livrește într-un mare fel. nerecomandat cititorilor de tren sau metrou, deși io mi-am umplut foarte relaxant, cu această bunavestire, diminețile spre serviciu, zâmbind.
alte opinii blogosferice la andreea toma,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu