O istorie teribil de amuzantă a mediocrităţii

Ieri am participat, la Libraria Cărtureşti, la lansarea unui roman scris de un tânăr scriitor olandez, Arnon Grunberg pre numele său. Citisem pe net despre un scandal ivit odată cu apariţia acestei cărţi, dar am vrut să cumpăr cartea şi din motivul că ea a fost scrisă în alt spaţiu occidental cu care ne-am obişnuit SUA & Co. Si pentru că mi-a plăcut lansarea, nu m-am putut abţine să n-o citesc aseară pe toată.

Despre ce e vorba?

Personajul, tânărul Marek Van der Jagt este filozof - adică face rezumate din filozofii clasici – şi dă meditaţii celor cu „dificultăţi de învăţare”. Orfan de mamă, trăieşte într-o familie ciudată, cu o mamă autoare de bestselleruri practice, care se vând chiar şi în România, şi cu un tată agent de asigurări „mirosind a sărăcie”, care-şi mai bate din când în când copiii pentru a-i pregăti pentru mama de bătaie pe care are să le-o administreze viaţa.
Ei bine, acest tânăr îşi găseşte vocaţia vieţii sale într-un concept – amour fou. Ce este acesta, este bine să citiţi cartea. Dar, în căutarea acestui concept, Marek descoperă – evident, prin alţii (l’enfer c’est les autres, nu?) – tragedia vieţii lui, anume că e nenorocitul posesor al unei puţulici cât jumătatea degetului mic, desespoir des dames. Viaţa i se schimbă. Piticimea organului devine obsesie, iar acel amour fou se transformă în dorinţa de răzbunare generală. (Dar nu plângeţi, Mark îşi va găsi până la urmă şi pe cineva care să-l dezvirgineze, pe o domnişoară Oertel.)

Idealismul tinereţii devine deîndată cinismul maturităţii. Aşa că îşi ajută un elev bolnav să moară, comite chiar matricid eroul nostru. Căci „pentru că n-a găsit nimic pentru care să merite să trăiască, trebuie să găsească măcar ceva pentru care să merite să moară.” Romanul se trasformă dintr-un bildungsroman într-un roman al mediocrităţii. M-am gândit, fireşte, şi la alţi pitici literari celebri - Fisherle a lui Canetti sau Oskarul lui Grass - dar degeaba, că, până la urmă, Marek nu e deloc pitic.
 
A fost o plăcere să citesc romanul, stilul e extrem de curgător, poetic pe alocuri, deşi propozitiile se despart repede prin punct. După pagini de ironie şi umor de care nu mă săturam, iată, un panseu acid le întrerupea şi mă plesnea după ceafă, trezindu-mă la realitate. Adică am făcut multe duşuri reci. Aşadar. Citiţi.

Arnon Grunberg, Istoria calviţiei mele, trad. Gheorghe Nicolaescu