L’homme revolté

Am avut un şoc plăcut cu acest autor francez, cum n-am mai avut de la Céline şi Jean-Marie-Gabriel Le Clézio - ador să-i înşir toate prenumele - încoace, un scriitor puternic din stirpea lui Balzac, cu care el însuşi se aseamănă. Auzisem de Particulele elementare, o publicase Nemira prin 2001. Dar Polirom s-a hotărât să publice mai mult, în excelenta traducere a aceluiaşi Emanoil Marcu, traducator şi al lui Cioran...
În fine, ispitit de Adi - el e fan Houellebecq - am citit ultimul roman, Posibilitatea unei insule (am aflat de pe IMDb că există şi film).

Ce găsii aici?
În primul rând - ingrediedientul care vinde cultura - mult-mult sex, felaţii, masturbări, goliciuni, promiscuităţi, acte sexuale, orgii; şi-alte soiuri de umori schimbate între bătrâni şi tineri, între tineri şi tineri - toate manifestări ale trupului. Este mult trup în acest roman, un trup disperat că îmbătrâneşte ineluctabil şi, în cele din urmă, moare. Vrea să supravieţuiască, să nemurească. Măcar prin ştiinţă, dacă nu prin religie.

Cum s-a gândit Houellebecq să facă?
Păi mai întâi i-a venit în minte Cartea biblică a lui Daniel, profet şi el al unei epoci decadente.
Apoi a descris prezentul, prin ochii lui Daniel 1, un umorist trist ce gândeşte şi spune "sad things". Apoi a descris intervalul, secta mistico-ştiinţifică (mai mult mistică decât ştiinţifică) a elohimiţilor, ce-şi propune nemurirea prin ADN.
Apoi a descris viitorul, prin ochii neo-umanilor Daniel 25-26, clone ale primului Daniel.

Pentru ce se revoltă autorul?
Pentru iubire. Iubirea a dispărut dintre noi, numai bătrânii o simt, tinerii nu mai ştiu ce-i aia:
"Nu există iubire decât în dorinţa de aneantizare, de contopire, de dispariţie individuală într-un soi de, cum se spunea pe vremuri, sentiment oceanic, în ceva care oricum, într-un viitor apropiat, era condamnat să dispară" (p.393) şi "Iubirea necondiţionată este condiţia fericirii" (p.72)

Livresc vorbind, am aflat opiniile autorului despre viaţa culturală:

• Nabokov i se pare un pseudo-poet mediocru şi manierist, imitator stângaci al lui Joyce, dar fără ardoarea irlandezului smintit
• Michel Onfray e grafoman (apropo, i-a mai fost tradusă o carte la Polirom)
• Theilard de Chardin (teolog) e un ţăcănit clasa întâi
• David Bisbal (cântăreţ) e simbol jalnic al decadenţei
• mai găsim ironii privind scientologia lui Cruise şi Travolta, despre Coetzee, Larry Clark, Bill Gates etc.

Mie, acest Houellebecq mi s-a părut un Tratat de descompunere împănat cu mult sex, scris de un Guido Ceronetti pornograf.

Bonus - poezie: 
Iubire nu există
(Nu îndestul, o , nu-i)
Trăim o viaţă tristă
Murim ai nimănui.

Şi nu există milă
Măcar cât o grăunţă,
Dar carnea inutilă
Tot cere, nu renunţă. (p.370)


Michel Houellebecq (foto), Posibilitatea unei insule, Editura Polirom, Iaşi, 2005, traducere de Emanoil Marcu