N-am mai citit nimic de Kazuo Ishiguro. Scrie bine. Cum spuneam, am citit-o cu plăcere, deşi uneori consideraţiile personajului principal, majordomul Stevens, deloc asemănător personajului lui Hrabal, m-au cam plictisit.
Ce se-ntâmplă?
Nu prea multe, mai mult rememorări ale lui Stevens ăsta, din zilele lui în slujba unui lord englez. Şi Ishiguro, pornind de la nobleţea obligă, ajunge la nobleţea prosteşte, căci acest lord, plin de intenţii bune faţă de Germania post Versaille, organizează întâlniri diplomatice secrete, până la urmă eşecuri sublime.
Pe majordom însă nu-l intersează miza, ci datoria, faptul de a fi un majordom mare, demn – ceea ce înseamnă mai mult slugărit decât trăit.
Poftim exemplu de gândire:
Lumea e ca o roată care se învârte având în centru aceste case mari. Aspiraţia celor care aveam ambiţie profesională era să ne croim drum cât mai aproape cu putinţă de acest centru. Deoarece eram o generaţie idealistă pentru care problema era în ce scop îţi puneai în valoare dibăcia. Fiecare nutrea dorinţa de a-şi aduce o contribuţie cât de mică la crearea unei lumi mai bune, şi cea mai sigură cale era să-i servească pe iluştrii gentelmani cărora le fusese încredinţată soarta civilizaţiei. (p.116 – 117)
Ironia lui Ishiguro apare când spune că acest scop nu mai există demult, soarta civilizaţiei demult nu mai e făcută de aceşti iluştrii gentelmani.
Lumea e ca o roată care se învârte având în centru aceste case mari. Aspiraţia celor care aveam ambiţie profesională era să ne croim drum cât mai aproape cu putinţă de acest centru. Deoarece eram o generaţie idealistă pentru care problema era în ce scop îţi puneai în valoare dibăcia. Fiecare nutrea dorinţa de a-şi aduce o contribuţie cât de mică la crearea unei lumi mai bune, şi cea mai sigură cale era să-i servească pe iluştrii gentelmani cărora le fusese încredinţată soarta civilizaţiei. (p.116 – 117)
Ironia lui Ishiguro apare când spune că acest scop nu mai există demult, soarta civilizaţiei demult nu mai e făcută de aceşti iluştrii gentelmani.
Cu alte cuvinte, ce se-ntâmplă când tu crezi că-i slujeşti lui Dumnezeu, dar la sfârşit vezi că de fapt i-ai slujit tot timpul lui Mamona?
Iată tragedia personajului (interpretat genial de Anthony Hopkins în film).
Imi place la nebunie cum scrie Ishiguro - descrie ca nimeni altul sentimentele de inadecvare, de pierdere (a mediului familiar, a scopurilor) si de ancorare in trecut. In orice caz, daca ti'a placut "Ramasitele zilei", sa incerci neaparat si "Un artist al lumii trecatoare" si "Sa nu ma parasesti" :-)
RăspundețiȘtergere@ameer - nu prea aveam de gand sa mai citesc ishiguro, dar se pare ca are carti mai bune, asa ca cred c-o sa-ti urmez sfatul si-o sa incerc un artist... cica e despre un pictor japonez
RăspundețiȘtergere@ Dragos: Da, e vorba despre un pictor japonez care, intr-un anumit fel, ii seamana lui Stevens. Lumea lui (a pictorului) s-a prabusit, este pus fata in fata cu greselile din trecut (din nou, si el a trait pentru "datorie" - si din datorie s-au nascut acele greseli)...e atat de frumos. Nu pot zic altceva despre scrisul lui Ishiguro decat ca e frumos :D
RăspundețiȘtergereMie cel mai mult mi-au plăcut alte două cărţi ale lui: "Nemângâiaţii" - mai kafkian şi mai angoasant şi "Să nu mă părăseşti", hmm, cutremurător. Credeam că "Nemângâiaţii" a fost şi el ecranizat, dup ce am văzut filmul "Allegro" -cu participarea de maxim interes a Helenei Christensen :D. Dar constat că numele lui Ishiguro nu e nicăieri legat de film, deşi tramele cărţii şi filmului sunt identice... Le-a parcurs cineva pe amândouă? Aş fi curioasă cum a interpretat similitudinile izbitoare...
RăspundețiȘtergere