Aşa a făcut funcţionarul de la consiliul de tutelă de undeva din Europa Centrală în romanul Vizitatorul a lui György Konrád. El e plictisit, asemeni omului fără însuşiri Ulrich care învaţă de la "criminali", asemeni profesorului sinolog Peter Kien care învaţă de la proşti, asemeni lui Kafka ce învaţă de la "vizuinari"...
Acest fucţionar întâlneşte un copil de 5 ani complet idiot şi orfan, păros şi gol puşcă, într-un pat plin de fecale. Unde ceilalţi află repulsie, funcţionarul află, ghiciţi ce? Nemărginirea. Unde? Fix în creierul cât o nucă al idiotului. Află aici un no man's land unde i-ar plăcea să rămână, departe de infernul care e afară. Aşa că se mută împreună cu copilul idiot, de care are grijă, spre disperarea familiei, a colegilor, a vecinilor, a tuturor...
Ce face până la urmă? Nu vă spun, ci va spun ce spune Musil, că orice lucru există datorită unui act anume, ostil într-o oarecare măsură faţă de mediul în care se află.
Cam asta e aici.
Ce face până la urmă? Nu vă spun, ci va spun ce spune Musil, că orice lucru există datorită unui act anume, ostil într-o oarecare măsură faţă de mediul în care se află.
Cam asta e aici.
Mi-au plăcut mult de tot cele 190 de pagini, cu cîteva biografii în ele, cu cazuri de sinucideri, cu enumerări fractalice de lucruri şi oameni în încercarea lui Konrad de a descrie lumea. Mi-a plăcut poate şi pentru că am simtit o afinitate electiva cu personajul, fiind şi eu, patru ani de zile, funcţionar...
Nu ştiu ce-aş putea scrie despre o asemenea carte, ea nu poate fi decât citită, nu comentată, nu poţi să scrii ceva despre Kafka de pildă, altceva decât inepţii nu-ţi iese. Şi-apoi, vorba lui Wittgenstein, despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă...
Dar nu mă abţin de la un scurt citat:
...Ştiu sigur că alesul, celălat om asupra căruia cade alegerea, e tocmai acela ce-mi vine în faţă, cel pe lângă care eu trec: am trecut. Nu mai poate fi un necunoscut oarecare, chiar dacă nu-i pot spune pe nume. Îl privesc cu o atenţie efemeră, dus pe gânduri şi, pentru că îl bag în seamă, mă ia şi mă duce cu sine. Mă plimb printre modestele mele transcendenţe, dus pe altă lume, uneori doar preţ de o clipă, cât îi ofer un foc sau îi prind privirea, alteori pe o durată mai lungă, o mică viaţă într-una din lumile mele de dincolo, o mică moarte în viaţa de-aici, oricum provizorie (p.175)
Trebuie sa citesc si eu cartea asta. Dupa cum ai descris-o, e tare! Pe de alta parte, cred ca exista o legatura directa intre Kafka si Wittgenstein. Are si Kafka o vorba echivalenta cu "Acolo unde nu se poate vorbi trebuie sa se taca". Daca mi-aduc aminte bine, in Jurnal spune: "Dacă te-ai intors, trebuie sa ramai intors".
RăspundețiȘtergere