Mircea Mihăieş în luptă cu bloggerii

Observ că tot mai mulţi oameni de cultură (o fi la modă!) - Andrei Pleşu, Luminiţa Marcu, acum şi Mircea Mihăieş - se răfiuesc cu blogurile / bloggerii. Nu cu Libertatea, nu cu Click, nu cu OTV, nu cu Antena 1-2-3, ci cu blogurile. Or vedea ei, nu spun, un pericol ce paşte la pândă minţile tinere...
Evident, pot spune liniştit că sunt bloguri şi bloguri – unele sunt mizerabile, poate chiar majoritatea. Dar ce să-i faci, asta-i lumea (curba lui Gauss se aplică şi aici).
Dar. Să generalizezi punându-i în aceeaşi oală pe toţi – pentru un intelectual de talia înaltă a lui Mircea Mihăieş, pe care, de altfel, îl admir nespus – mi se pare nepermis.
Într-un articol din România literară, el pare că se răfuieşte cu bloggerii, subliniindu-le punctele slabe, înşirând epitete şi mecanisme psihologice.
Par examplu:
Bloggerul – standard e un ins neliniştit, ce moare de grija altuia, dar nu-şi vede bârna din propriii ochi. Din acest motiv, „moderează“ orice remarcă susceptibilă să demonstreze că „împăratul e gol“ ori că marile lui dezvăluiri nu dezvăluie nimic. Ele sunt de regulă un amestec de informaţii preluate amatoristic, minciuni, supoziţii bolnăvicioase (adică ce ar face el dacă ar fi în locul celor incriminaţi!) şi de psihanalitică, vinovată aspiraţie de a-i domina pe ceilalţi.
I-aş excepta de la regulă pe blogger-ii din sfera culturii (aici mi-ar plăcea să intru şi eu – n.m.), alcătuiţi evident din altă plămadă. În aceste cazuri e vorba de pasiune autentică, de plăcerea de a împărtăşi, nu de înrolarea într-un război al manipulării şi în bătăliile mizerabile pentru supremaţie publică.
Şi rechizitoriul continuă...
Bloggerul luptă cu propria lui nelinişte şi, vai, superficialitate. Chiar dacă a nimerit un subiect valabil, ritmul de tăvălug în care trăieşte îl determină să-l dea fără scrupul de-o parte. Din acest motiv, senzaţia pe care-o ai e de dispariţie a oricărei ierarhii. Pentru consumatorul de blog, relatarea despre tragediile din Fâşia Gaza sunt la fel de importante (sau neimportante) ca evocarea fugară a unui apus de soare.

Evident, fiecare poate spune orice, în spiritul propriilor idiosincrazii. Însă în locul unor radiografii personale, mi-ar plăcea nişte studii ştiinţifice, cu studii de caz şi rigoare metodologică – de unde ar ieşi, poate, nişte concluzii valabile.
Altfel, facem literatură pe seama altora...