despre premiul „augustin frățilă“, de final

aseară, romanul lui matei vișniec, negustorul de începuturi de roman a luat potul de 10 000 de euro. a fost cel coios roman din cele cinci propuse de juriul specialiști - cum scrie pe site - (alex ștefănescu, daniel cristea-enache, tudorel urian).
a fost însă romanul lui vișniec cel mai bun dintre romanele înscrise la premiu?

n-avem de unde ști, căci juriul specialiști a decis altfel. iar dacă anul trecut juriul făcea ca romanul alinei nedelea „să clatine“ canonul literar estetic de pe la noi, ieșind la mustață pe locul al doilea, anul acesta alegerea juriului specialiști, a făcut o selecție dubioasă, ce mie mi-a amintit (fără să cred că ar fi adevărat) de ceea ce spunea daniel cristea-enache, în discursul la prima ediție a premiului, că se întâmplă la concursurile literare de la noi: iese cine trebuie.

eu n-am citit multe din cărțile înscrise (prefer romanele străine de departe), însă romanul soldații lui adrian schiop (impresia video aici) l-am citit și nu m-așteptam defel să lipsească din finală. alți blogări - alina purcaru, jovi ene, costi piștea - au spus că merita și lunetistul lui mălaicu-hondrari, chiar negru și roșu al lui ioan t. morar; de altfel, nemulțumiți, primii doi blogări, în semn de protest, au și părăsit jurizarea.

ca susținător înfocat al acestui premiu, de la prima ediție (din pricina lui am intrat și în gura lui nicolae manolescu), simt că intenția inițială a premiului - de a face cunoscute publicului cele mai bune romane românești - a fost abandonată, așa că drumul meu cu premiul augustin frățilă se desparte.

când juriul spsecialiști spun că ești beat, pleci să te culci.
nu înainte de a citi ce-ți place.

ps. opinia teroristei - participantă pentru prima dată în juriul blogărilor - aici.

pe scurt, despre noul bac

unu

mă calcă pe nervi discuțiile de fiecare an cu catastrofele de la bac. are presa subiecte. dar pân-la urmă, tot de-acolo-i recrutează pe reporterii mici de teren.

păi bă părinților: supravegheați-vă pruncii de mici, cultivați-le respectul față de carte de mici și dup-aia țipați că sistemul e de vină! mergeți la ședințele cu părinții și recompensați-i sau pedepsiți-i după rezultate. măsurați-le capriciile după note și dup-aia. învățați să-i cunoașteți și vedeți voi.

dar știu, vă iubiți prea mult copiii ca să merite asta! și da, nu am copii.

că cică pe vremea lu' ceașcă se făcea carte. coborâți un cetățean de peste 40 de ani dintr-un autoturism la o intersecție și puneți-l să scrie spusu-mi-s-a sau pune-ți-l să înmulțească cu 9 de la 1 la 10 fără android și mai vorbim noi. ca să nu mai zic de ecuația de gradul 2. 70% din informațiile din școală, nefolosite, se duc la găleata de gunoi a memoriei. 

mai știți de numărul lui avogadro? legea lui ohm? doar cu google.

că, vai, învățământu'! aiurea. cine-nvață-nvață oriunde, cine nu, nu. 

eliade, prin '30 era cât p-aci să pice bacul și-i scria soră-sii din india că adevărata cultură se face după bac.

doi

am văzut un filmuleț incriminator cu o directoarea liceului ce a fraudat la bac.  cum că acum 10 ani, dezbrăca elevii la banchet. e clar că filmulețul l-a dat un/o fost/ă elev/ă care acum are 28 de ani, care-atunci n-a avut tupeul să se plângă. deși, atâta timp cât erau într-un club iar elevii aveau 18 ani, de ce-ar fi fost vinovată: că-i plăceau trufandalele? sau că băieților beți le-ar fi plăcut un milf? să mi-arate mie pe unul de 30 care n-ar dori să scoată bluza unei fete-trufanda de 18 ani. cogeamitea clintonul o punea pe monica să sufle serenade în biroul oval și n-a pățit nimeni nimic. halal presă cu așa știri. a se lăsa baltă.

în fond, ce-are sula cu prefectura? și ce-atâta ipocrizie? 

morala

nu tinerii sunt vinovați că nu știu să scrie și să socotească la 18 ani, și nici sistemul. ci părinții și felul cum îi cresc aceștia.

miştoul ca critică literară?

nu demult, costi rogozanu critica blogurile implicate în premii literare ca fiind superficiale şi rizibile. e de înţeles, trebuia să-şi apere maestrul, pe nicolae manolescu. 

în schimb, când pe un site cu autori necunoscuţi, canonul.net, ionuţ chiva caută să desfiinţeze un dialog epistolar dintre doi tineri poeţi, se amuză, rostind următoarea butadă: singura şansă pentru literatura română: să facă un mişto nebun, ca textul ăsta, de cam tot ce a produs în cele două decenii. 

 _________________________________

să analizăm puţin textul la care costi rogozanu pare că se prăbuşeşte pe spate de râs / extaz, intitulat OMFG, l-a tras curentul pe claudiu şi pe care îl aprobă, asumându-şi chiar un statement. articolul vizează un dialog epistolar public dintre claudiu komartin şi radu vancu. ce le reproşează autorul, ionuţ chiva? 

1. stilul folosit: în loc de unul direct, argotic, este folosit unul literar, uşor sentimental (claudiu este foarte viu şi plastic în descripţie şi aprecieri) 

• exemplu: în loc de „bă, nu mai pot de frig aici, băga-mi-aş”, komartin scrie „ceea ce mă supără este frigul ăsta pătrunzător, pe care în mansarda impunătoarei clădiri 

2. referinţele livreşti: la doctor faustus 

3. cuvintele mari, care trebuie întotdeauna însoţite de un "spirit critic"

•  exemplu:  pentru komartin, poezia « este ispăşire ».

4. laudele şi admiraţia pentru anumiţi poeţi din aceeaşi generaţie, dar şi pentru nora iuga (iubirea holistă atinge accente legionaroide)

5. apropierea de mircea ivănescu (obiceiul respingător al congenerilor de a frecventa cîte un bătrîn guru)

eliminând câteva cuvinte maliţioase, găsesc aici doar dorinţa autorului de a "desfiinţa" prin miştocăreală pe cei doi subiecţi. cele 5 reproşuri nu rezistă nici din punct de vedere moral (nu încalcă nici măcar cutume), nici logic (nu sunt date argumente de ce aşa şi nu altfel), nici măcar estetic. ele sunt doar motive de a face mişto, şi nu doar de textele schimbate între cei doi, ci, indirect, de cei doi autori înşişi.

 _________________________________

astfel de lucruri se întâmplă. toată lumea cade, odată şi-odată, în capcana revărsării emoţionale, a plătirii poliţelor. ceea ce nu înţeleg este comportamentul de încurajare din partea unei persoane asumate ca instanţă valorică. or, să nu fii odinioară de acord cu "o superficialitate blogăristică", care însă promova cartea, dar să încurajezi "mişto-ul nebun", care o desfiinţează, mi se pare o dublă măsură care spune destul.

până la urmă, ce ne propune costi rogozanu? să facem mişto nebun de romanele lui filip florian, ale lui ovidiu nimigean, de cele ale lui lucian dan teodorovici, octavian soviany, de poezia lui ioan es pop sau stoian g bogdan. o şansă, ne spune criticul, prăbuşindu-se pe spate de râs. dar o şansă pentru ce? şi pentru cine? să însemne asta vreo gândire nouă de stânga care mie-mi scapă?

pe final, constat cu o neabandonată stupoare existenţa (încă!) a unor astfel de atitudini mediatice ce mie-mi amintesc de articolele lui alcibiade (corneliu vadim tudor) din românia mare a anilor '90.

fiţi mai subtili şi mai fini, domnilor literaţi! nu mai daţi cu bâta-n baltă, că ne stropiţi şi pe noi.

care reviste literare?

mor revistele literare? dar nici nu le-auzeam că respiră.

am citit amuzat cum câțiva scriitori români au inițiat o petiție către victor ponta prin care cer subvenții pentru revistele literare ale uniunii scriitorilor care, nefiind vreodată susținute de principii de performanță culturală, pe o piață aproape inexistentă, nu mai au bani de salarii și tipografie.

din câte știu eu, în capitalism, orice organizație privată caută sponsorizări și mecenate care să le susțină. și se luptă, prin calitatea materialelor, să demonstreze că le merită. or, în cazul de față, revistele sunt beneficiarele vechiului sistemului comunist și neo-comunist, adică sunt susținute din banii impozitelor noastre. 

din punct de vedere al acestui mod de lucru, mulți scriitori nu sunt diferiți de politicieni. nu fac nimic să scoată literatura română (și revistele fac parte din ea) din anonimat, nu fac nimic să iasă în evidență prin produse de valoare, comparabile măcar cu cele europene. doar stau în posturile lor calde de redactori și cronicari și așteaptă următorul salariu de la buget. exact ca în orice instituție publică - indiferent ce faci, salariul vine oricum, dacă te susține cine trebuie.

ei bine, domnilor, surpriză! de treizeci de ani încoace, tovarășul iliescu & co. ne-a propus capitalism pe pâine și în capitalism există competiție și valoare, nu cerșeală de la stat, fără nimic în schimb. mai întâi scrieți bine, treceți pe online dacă nu sunt bani de print, și oamenii vor ajunge oricum la voi. promovați-vă prin calitate, nu prin orgolii și partipriuri. propuneți proiecte pentru fonduri europene și nu vă mai milogiți atâta. învățați voi înșivă, și nu-i mai învățați pe alții. desființați-vă revistele dacă nu mai sunt bune și înființați-le din nou, când veți ști cum se fac lucrurile.

în calitate de contribuabil, aș subscrie la zeci de petiții să nu mai susțin din munca mea scriitori ce scriu, de exemplu, despre fuego sau gigi becali. să susțin critici literari gen horia gârbea (care oricum și-a găsit post la icr) sau dan cristea. dacă li se pare că timpul le-a luat-o înainte, să iasă frumușel la pensie, oricum usereul nu-i va lăsa să moară de foame. 

povestea teroristei cititoare

pentru că zen, ultimul jurnal al lui cărtărescu aminteşte (şi) de întâlnirea scriitorului cu autoarea blogului terorism de cititoare, într-o zi, pe o terasă din b-dul ana ipătescu, mi s-a făcut brusc poftă să scriu câte ceva despre blogul ei, acum că emoţiile de-acum 2 ani ale "scandalului" prilejuit de închiderea lui - cred eu - s-au mai răcit.
mai ales că sunt persoane care colindă acum pe net şi nu ştiu, probabil, cine este terorista.

autoarea îşi deschide blogul în mai 2006, unde începe, sub pseudonimul luciat, să scrie despre cărţile care-i plac, dar şi despre celelalte, care nu. se apleacă cu inocenţă asupra fiecărei cărţi, fie că e scrisă de teo bobe, georges simenon, murakami sau benoit duteurtre. fie că e vorba despre o carte de povestiri, de versuri sau roman.
ei bine, această inocenţă de admirat nu poate să nu fie imediat remarcată de cititorii de bloguri şi de cărţi, refractari la limbajul aspru, livesc şi „profesionist” al criticii literare, aceasta din urmă aplecată mai mult spre orgolii meschine şi partipriuri, decât spre lectură.

mai ales că în această perioadă, românii descoperă farmecele blogului, chiar şi intelectualii scorţoşi care găsesc aici o lume altfel, populată de pseudonime, îndrăzneli, "libertate", chiar dacă şi iresponsabilitate. sub un pseudonim, poţi spune orice despre orice.
tot în această perioadă, polirom pune în mâna cititorilor români romane scrise de tineri autori români, ignoraţi până acum în favoarea celor străini traduşi. opiniile sincere ale blogăriţei despre unele din ele nu au cum să nu fie observate, de autorii înşişi inclusiv. mulţi dintre ei se găsesc practic, pentru prima dată, faţă-n faţă cu părerea sinceră a cititorilor.

cine citeşte blogul, nu poate să nu admire dragostea de carte a blogăriţei, dragoste resimţită cu fiecare lectură a peste trei sute de cărţi, dragoste transmisă mai departe şi altora - eu însumi iau hotărârea de-a-mi deschide acest blog doar pentru-a "publica" un alt punct de vedere decât cel al "teroristei".


mulţi se lipesc de blog şi se bucură să fie băgaţi în seamă de apriga blogăriţă. scrie des şi citeşte mult. ştiu autori care-şi dau pe mess cum că olala, le este comentată cartea de teroristă. ştiu editori care se bucură că vânzările online cresc odată cu recenziile de pe blogurile livreşti, al căror lider e ea.
e un fapt: în blogosfera noastră de-nceput, iată, apare un blog care scrie despre cărţi, unde e promovată Cartea şi Lectura. şi care mai are şi succes. pare-se şi niscaiva autoritate.

dar valul de admiratori atrage şi valuri de retractori. apare reacţiunea. e de-ajuns să greşeşti ceva în vreun comentariu, că eşti amendat imediat pentru ignoranţă. cu multă satisfacţie pentru cel ce amendează superior, cu multă ranchiună pentru cel ce e amendat.

în blogosferă, pseudonimele nu iartă. şi, tot în blogosferă, investiţia emoţională e exponenţială. pare că e partea fiecăruia de idealism, partea fiecăruia ascunsă - mister hyde, cum îmi spunea un regretat amic.
aşa că e de-ajuns ca cineva să fie călcat pe coadă şi, dacă vrea, poate nutri planuri de răzbunare. ceea ce acel cineva şi face: pastişe, pamflete şi detectivisme pe blogul său dar şi "atacuri" pe ale altora. terorista devine pentru el o obsesie nutrită încet şi persuasiv. alimentează, pesemne, o frustrare de inferioritate. iar dacă obsesia întâlneşte şi o personalitate culturală orgolioasă şi dornică de conflict ludic, se coace de-o "conspiraţie".

momentul culminant. pe blogul său, cineva-ul jignit afirmă că ştie cine e omul dincolo de pseudonim: soţia unui scriitor lăudat la un moment dat pe celebrul blog. incongnitoul devine cunoscut, călcîiul lui ahile sângerează. personalitatea culturală orgolioasă şi dornică de conflict ludic se alătură repede să culeagă "laurii". iar autoarea blogului "incriminat" ce face? anunţă retragerea.

investiţia emoţională e imensă:
pe de-o parte, din partea teroristei - bucuria cu care scrie şi vorbeşte cu ceilalţi despre cărţi se transformă brusc în regret şi dezamăgire cruntă. pe de-o parte, din partea emulilor, ceilalţi blogări, scriitori sau simpli cititori anonimi - se înfurie că îşi pierd liderul şi nu pot face nimic, s-au implicat mult (chiar şi pasiv) până acum.
pe de altă parte, cei doi savurează victoria. poate nu le vine să creadă - a fost chiar aşa uşor?

rezultatul practic? nici unul.
după dispariţia blogului terorism de cititoare, "moda" blogurilor livreşti se stinge încet. unii poate nu vor să împărtăşească aceeaşi soartă. nu au tupeu să lupte. emulii care au bloguri scriu mai rar, dacă nu-şi abandonează blogurile. chiar acum când scriu, acel cineva continuă cu blogul său, scrie pamflete despre politică şi fragmente scurte din romanul propriu. momentul său de "glorie" a trecut. poate nici nu-şi dă seama. personalitatea culturală orgolioasă şi dornică de conflict ludic nu mai e printre noi decât cu spiritul. "lupta" contra teroristei n-a fost decât o joacă virtuală.

cu siguranţă, terorista cea reală continuă să citească cu aceeaşi plăcere cărţi. probabil că mai citeşte şi bloguri. are şi cont de facebook şi, din când în când, îşi mai curăţă blogroll-ul, în funcţie de vechile sau noile simpatii. rămânem fiecare cu nostalgia: ce epocă frumoasă pentru cititorii de cărţi, ce epocă frumoasă pentru blogării livreşti, ce epocă frumoasă pentru acei autori recenzaţi!

m-am întâlnit cu multe persoane care ştiu cine e terorista, dar nu vreau nici acum să aflu. nu c-ar fi fost o mare miză, însă aş strica unul din farmecele atât de contingente ale blogosferei româneşti.

dilemateca - o revistă (încă) pentru bătrâni?

mai am şi acum primul număr al dilematecii, mă bucuram că avem şi noi o revistă despre cărţi, mai ales sub auspiciile lui pleşu. dar a trecut mult timp de-atunci. revista a mai apărut, io am mai citit-o din când în când şi-am constatat acelaşi stil de recenzie şi acelaşi aspect.

în numărul curent, din iunie, sunt multe recenzii bune, despre omul de nicăieri, despre un om din est al lui groşan, despre meister eckhart, interesant un dosar despre literatura gay românească (da, cică există aşa ceva), un dialog cu dumitru chican, traducătorul din arabă al romanului azazel.

în fine, să mai spun că m-am bucurat când marius chivu s-a hotărât să invite blogării la o anchetă. şi sunt de acord cu el când spune că pe bloguri se comentează uneori stângaci şi naiv.

1. dar cum oare se recenzează uneori în dilemateca?

să iau câteva exemple din finalul câtorva recenzii, unde se pun, de obicei, concluziile:

• despre romanul gluma rusească, nu înţeleg decât că "este un roman retenibil îndeosebi prin semnificaţia titlului" (gebriela gheorghişor). mai aflu că "nici un supravieţuitor nu transgresează compromisul". aha! deci retenibil!
• despre omul de unică folosinţă, "poezia e una de interstiţiu: şi a exteriorului, prin instantaneele pe care le transcrie, aproape mereu contextualizate, dar şi a interiorului, prin inserţia în senzorial a acestor instantanee" (alexandru matei). aha! interstiţiu!
• despre fantoma iese din scenă, aflu doar că "fantoma lui roth ştie, precum marinarul marlow, că trăim aşa cum visăm: singuri." în reşt, toată recenzia e povestea romanului (gabriela glăvan). aha! trăim singuri!
• despre omul duplicat, alexandru budac scrie neutru, se-nvârte în jurul cozii, despre tema dublului, puţină poveste. şi atât. o recomadă? e o carte bună? i-a plăcut? nimic. eu, de exemplu, cred că-i carte proastă, n-am dus mai mult de 20 de pagini.

2. prezentarea grafică a dilematecii e bătrânicioasă?

nu am nimic cu colajele lui dan stanciu, intelectual fin de altfel, ele sunt reuşite. dar să dau peste tot de aceste colaje în sepia cu jobenuri şi crinoline, cu statui antice şi reproduceri ce se opresc la clasicismul francez mi se pare prea mult pentru tânărul din mine. nu-mi iese nimic în evidenţă, nici o culoare de merchandising, ceva care să-mi sară-n ochi, să mă atragă. culorile închise par de ferpar. şi nu vorbesc de copertă, ci de paginile din interior.

în comparaţie, le magazine litteraire pare glossy, deşi arată de secol xx - vă invit s-o răsfoiţi. dar dilemateca noastră arată de secol xix. şi când te gândeşti că trebuie doar ca cineva să-i pună domnului stanciu o revistă literară străină în mână şi să-i schimbe culorile...

cert este că-mi doresc o revistă profesionistă, în care să găsesc cât mai puţine recenzii scrise de unii care se consideră profesionişti într-ale recenziilor, dar care nu-mi spun nimic despre cărţi, nici măcar dacă le-a plăcut sau nu. şi-mi doresc o revistă tânără, şi pentru tineri, care să arate dinamic şi provocator. dacă nu poţi avea mereu inspiraţie, poţi lua exemple din altă parte. bunăoară, de la franţuji.

despre panglica albă iar

deşi m-am strofocat să scriu ceva ca replică la postul lui tlön, n-am reuşit, şi asta pentru că sunt total de acord cu el, filmul n-are legătură cu fascismul, şi mi-aduc aminte aici de minunata carte de memorii a lui stefan zweig care mi-a placut enorm, lumea de ieri, în care acesta nu întelege de unde a apărut nebunia războiului mondial 2, deşi beligerase în primul. şi nu cred că putem vorbi de o relaţie cauză-efect, belle epoque-hitler, deşi personajele-copii din panglica albă vor fi avut în razboi 30 de ani.

pentru că miza acestui film nu e fascismul, ci, cum spuneam în celălalt post, corectitudinea care ascunde (vizavi şi de corectitudinea politica de azi).

apropo, săptămâna asta la mţr e retrospectivă haneke!

managementul proiectelor culturale româneşti

de când sunt în bucureşti, îmi place să particip la evenimente culturale, mai ales la lansări de carte, festivaluri, dezbateri, lecturi publice - organizate de edituri, fundaţii sau persoane fizice. ca participant - uneori am fost în postura ingrată de moderator - nu am putut face abstracţie de activitatea mea profesională - consultant şi trainer într-o firmă de prestări servicii.

sunt două domenii diferite:
- dacă în business, evenimentele costă şi sunt îndreptate către participant/client/beneficiar, deci se caută profesionişti care să aibă rezultate excelente
- în cultură nu există un interes (rezultate), ci doar dorinţa de a face evenimentul şi atât. nu contează cine participă, cu ce anume pleacă participanţii, cât de profesionişti sunt organizatorii, singurul scop al evenimentului este evenimentul însuşi - pentru că aşa "se face", pentru că nu trebuie să rămânem mai prejos, pentru că am mai făcut, pentru că nu trebuie să cheltuim prea mulţi bani - cultura e săracă.

în ceea ce înseamnă proiectele culturale, sunt puţini specialişti (project manageri). dacă în industria muzicală - unde e vorba de mulţi bani - găseşti specialişti, în ceea ce priveşte alte domenii culturale - literatură / edituri, pictură / sculptură, tabere de vară, festivaluri de poezie etc. - specialiştii (încă) nu există. în dulcele stil ceauşisto-diletantistic, scriitorii sau editorii, criticii literari sau pictorii se pricep şi la evenimente. ce mare lucru? doar evenimentele sunt pentru cei aleşi, nu pentru poporul vulg, acesta să fie mulţumit că aceste evenimente există, că au ocazia de a-l vedea pe marele X, iar dacă vreun blogăr îndrăzneşte să scrie vreo impresie proastă despre, atunci el nu ştie, nu înţelege ce eforturi a presupus evenimentul - timp, bani, nervi etc.
I don't give a shit!

uimitor, în cultură se întâmplă la fel ca-n politică. majoritatea habar n-are să administreze un proiect. există elite închise, care se ceartă-ntre ei pentru a se împăca mai apoi şi a discuta aceleaşi teme "profunde", metafizice ca: valoare, posteritate, canon, elită, noi versus ăilalţi, ermetism, premii-ntre noi. alte subiecte venite din afară, preocupări, păreri sau impresii de la alţii nu prezintă interes. nu suntem cu toţii oameni, egalitatea nu-i pentru căţei, nu, nu învăţăm cu toţii unii de la celalţi, chiar nu vorbim aceeaşi limbă, doar "ne despart nişte lecturi".

am participat la puţine evenimente reuşite: filb, care s-a îmbunătăţit faţă de ediţia trecută, ringul de vorbe care încearcă ceva nou, dar care mai are de lucru, o lansare de acum câţiva ani a cărţii lui grunberg, cam atât îmi vine-n minte ca exemple pozitive...

sper că noile generaţii de oameni de cultură/organizatori de evenimente (de exemplu, tinerii care acum lucrează pentru ong-uri) îşi vor schimba puţin mentalitatea de a ieşi din găşti şi dintr-o perspectivă îngustă şi se vor îndrepta spre alte perspective de a face un eveniment - spre public. după rezultate, nu cred că vreun organizator de eveniment cultural se întreabă dinainte cu ce va pleca participantul de la eveniment? aproape toţi - e ipoteza mea - se gândesc doar că trebuie să facă şi evenimentul ăsta şi-l vor face cumva. ei bine, acest cumva e, cele mai multe cazuri, de rahat.

iar dacă în business, feedback-ul negativ înseamnă îndreptare, că altfel are miros de faliment, în cultură, acesta nu înseamnă pur şi simplu nimic.

blogul e un lucru bun

aşa am finalizat eu o discuţie de-aseară, de la pavilionul unicredit, sub genericul literatura de după bloguri. aici vorbitorii am discutat (după părerea mea fără utilitate), despre valoare tradiţională vs. internet, critici literari vs. blogări, canon vs. anticanon. discuţii pasionante de altfel, dar...

oricum, ca idee, mai trebuie să treacă multă apă (poluată) pe dâmboviţa până când oamenii de cultură vor vrea să folosească (cu folos) instrumentele actuale tehnologice şi economice. sau măcar să accepte că acestea nu sunt incompatibile cu cultura.

şi iar vom vorbi de generaţii... :(
etc.

ce este critica literară?

situaţiunea
pe marginea unui top al romanelor româneşti ale deceniului, top apărut recent în adevărul literar şi artistic -
1. orbitor de mircea cărtărescu - 23 de puncte (sic!)
2. asediul vienei de horia ursu - 17 puncte (sic!)
3. teodosie cel mic, de răzvan rădulescu - 16 puncte (sic!)
4. pupa russa de gheorghe crăciun - 15 puncte (sic!)
5. povestea marelui brigand de petru cimpoeşu - 10 puncte (sic!)
- am ajuns la întrebarea ce criteriu comun al respondenţilor a fost urmărit? valoarea (care anume)? esteticul? viziunea? inovarea? răzvrătirea?

ei bine, această apreciere cantitativă de tipul "dacă 5 critici au zis că X e o carte bună, atunci e o carte bună" mi se pare tare nocivă pentru un domeniu care ţine de gust. dacă aşa ceva s-ar fi întâmplat pe bloguri, aprecierea era ignorată, ba chiar ridiculizată, dar în cazul de faţă, dacă ea coţine nume ca dan c mihăilescu, ion bogdan lefter, alex. ştefănescu, marius chivu sau paul cernat, atunci ea e permisă (mă miră lipsa lui manolescu).

problema
sesizând viciul, scriitorul mircea cărtărescu n-a sărit în sus de bucurie că romanul lui a "ieşit" primul, ba chiar a luat poziţie:
astfel de anchete sunt zona de „little talk", de bârfă şi de jocuri de societate a actului critic. interesante, pentru că uneori, ca în cazul de faţă, spun ceva despre starea criticii (mai curând decât despre starea literaturii) la un moment dat, despre felul în care e configurat spaţiul literar, despre idiosincraziile şi bursa zvonurilor din lumea literară. dar în niciun caz demne de a fi luate în serios ca diagnoză literară.

nu discut despre celelalte opinii ale scriitorului, faţă de anumiţi critici - pe care-i numeşte şi categoriseşte făţiş, cum nu prea se-ntâmplă pe la noi - de mulţi doar am auzit, făr-a citi ceva.
ci mă întreb: în condiţiile de astăzi, când presa culturală e-n moarte clinică, când îşi vor reconsidera criticii literari discursurile, altele decât cele prăfuite învăţate-n facultate, multe dintre ele, aşa cum spune şi cărtărescu, resentimentare şi ne-etice?

un exemplu este lipsa în acest top a romanului oameni şi umbre, glasuri, tăceri a lui alexandru george - un roman proustian cum nu s-a scris la noi, o capodoperă cu tot ce-i trebuie. n-am prea auzit discutându-se despre, pe când la franţuji sau engleji ar fi primit repede vreun goncour sau booker.


criteriul
n-am nimic cu criticii (literari), mulţi îmi par simpatici, uneori le îmbrăţişez opiniile. dar în ceea ce-i priveşte, am aşteptări mari, pe urmele neprăfuitului baudelaire care spunea:

ca să fie dreaptă, ca să-şi aibă adică propria ei raţiune de a fi, critica trebuie să fie părtinitoare, pasionată, politică, cu alte cuvinte făcută de pe o poziţie exclusivistă, dar o poziţie care să deschidă cela mai largi orizonturi. (s.m.)*

sau tot baudelaire povesteşte că Balzac, nimerindu-se o dată în faţa unui tablou frumos, un peisaj de iarnă plin de melancolie şi de chiciură, prefirat cu case de ţară şi ţărani pirpirii - după ce a privit îndelung o căsuţă din care ieşea un firicel de fum, a exclamat: "ce frumos! dar ce-or fi făcând oamenii în casa aceea? la ce s-or fi gândind ei, ce necazuri or avea?" recolta o fi fost bună? cu siguranţă că au de plătiti datorii." **

îi vedem pe criticii noştri cugetând astfel?
_______________________
*charles budelaire, curiozităţi estetice, editura meridiane, 1971, p.11
**idem, p.79

inocentul

o discuţie despre vulg la cenaclul recitiri, un articol de alex leo şerban şi ceva gânduri mă fac să scriu câteva idei despre viitorul "culturii de blog".

cum nu sunt un mare teoretician al esteticii, şi nici vreun niscaiva artist, mi-asum doar poziţia de om simplu, ce caută să se bucure de ceea ce creează alţii. indiferent că aceste creaţii sunt vechi sau noi. sau nu vor mai fi deloc.

auto-educat într-o anumită tradiţie culturală - burgheză/modernă/urbană - şi nu mă refer aici la cultura românească originală, rămasă din păcate - încă - majoritar rurală - am prins inevitabil gustul acestui tip de cultură. şi mă refer aici la literatură, muzică, arte plastice, film.

mesajele apocaliptice din urmă ale media, semnalele de alarmă ale unor intelectuali anunţă iminenţa unei mutaţii culturale recente, unul din simptoamele ei fiind internetul. unii jubilează, alţii regretă. că e ibuc sau aifon, wikipedia, fotoşop, iutub sau blog porno, e clar că lumea se virtualizează, se vulgarizează, totul/nimicul devine bunul întregii omeniri.

dar lucrurile nu sunt noi, ele se repetă. în trecut, de pildă, aristocraţii asistau neputincioşi la dispariţia lumii lor şi la înlocuirea ei cu alta nouă, cea burgheză. considerată de ei vulgară. considerată de noi început al modernismului. dar ce-a putut face oare aristocratul principe de salina din iubitul meu ghepard decât să-şi însoare nepotul c-o burgheză, să-şi integreze neamul de sânge "albastru" în lumea nouă a lui don calogero?

aşa şi cu blogul. chit că nu mai citeşte nimeni balzac, flaubert, cehov, don quijote, ce poţi face decât să strecori printre impresii despre stephany meyers şi stieg larsson, că eşti şi tu emoţionat citind altele, ce vor fi, poate prea degrabă, uitate? oare nu şi-aceste emoţii în faţa lucrurilor "perimate" fac parte din emoţiile lumii jamescameroniene de azi?

a! şi nu cred în afirmaţia lui alex leo şerban din articol că blogării cultivaţi şi cu gust vor fi puşi la zidul infamiei pentru vina de a şti mai mult decât grosul blogărimii. în cei câţiva ani de blogărit, ca blogăr cu oarece cultură literară n-am simţit niciodată din partea altui blogăr ură şi dispreţ, chiar şi când m-am pronunţat despre subiecte mai delicate, la care nu mă pricepeam.

pentru că voi crede întotdeauna că este loc pentru toţi. mai ales pe bloguri, o lume - încă - altfel.

FURIE

m-am săturat de politica românească de căcat!! m-am săturat de
nica,
patriciu,
hoţie,
mâncătorie,
bec,
boc,
alegeri,
fraudare,
crin,
moşii de la curtea constituţională,
realitatea,
antena 3,
minciună,
laşitate,
campanii,
corupţie,
prostănaci,
iliescu,
băsescu,
vadim,
editoriale,
emisiuni,
prime-time,
ue,
obama,
nato,
afganistan,
nobel,
război,
bani,
interese,
judecătoare proaste,
magistraţi veroşi,
secrete,
manele,

în românia se moare neştiut
de foame,
de boală,
de deznădejde,
de poluare,
de stres,
de mâna altuia,
de cancer,
de furie!

şi ei nu dau doi bani, deşi se duc acolo
să-mi mănânce banii
şi să mă reprezinte!

blogul nu este literatură

a scrie nu înseamnă a face literatură
pentru că am aflat pe blogul "trilematicului" mircea popescu cum că ar fi altfel:
blogul este literatura, cand scrii pe blog scrii, tot asa cum romancierul scrie, tot aşa cum nuvelistul scrie. nu neapărat tot aşa cum poetul scrie (dar exista şi bloguri de poezie). faptul scrierii pe blog este literatura, cel mai ades proză, uneori poezie, se spune acolo.

trilematicul face (şi împrăştie) o mare confuzie (iluzie): a scrie (pe blog) înseamnă a face literatură. şi nu vreau să mă refer la înţelesul din dex-ului a acesteia din urmă (artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba; beletristică). ci la confuzia făcută îndeobşte, în "era comunicării" între comunicare şi expresie. nu oricine comunică ceva exprimă de fapt ceva. faptul de a scrie nu înseamnă şi reuşita transmiterii unei emoţii (artistice) - a se vedea exemplele de scrieri literare ratate.

ca să iau cel mai accesibil exemplu, iau blogul meu. dacă ar fi după mircea popescu, eu fac aici literatură. or, eu nu fac. nici măcar critică literară nu fac, sau cel puţin ceea ce se înţelege prin critică literară. expun pur şi simplu nişte impresii de lectură sau nişte idei proprii, fără a urmări obţinerea emoţiei cititorului. când voi urmări aşa ceva, voi spune :)

infantilizarea literaturii?

am observat recent cât de mare succes au acum cărţile care fac apel la poveşti. nu doar că se slujesc de-o poveste pentru a spune ceva, dar sunt chiar ele însele poveşti. cărţile cu vampiri, cu baba cloanţa şi zmei (numiţi, fireşte, altfel), cărţile fantasy sunt de fapt poveşti în care cititorii se afundă şi nu se mai îndură să iasă.

este ok din punct de vedere literar. însă mă întreb care sunt efectele acestui tip de literatură, produce el un soi de sensibilitate estetică? produce el o anumită răzvrătire, de care vorbeşte llosa, faţă de urâţenia lumii reale, răzvrătire care să îndemne la schimbare, cum de pidă o face volumul 2 din don quijote?
sau în cititor se naşte doar un soi de autism faţă de lumea reală?

cărţile stephaniei meyer, ale charlainei harris, ale scriitorilor de fantasy - george martin, marion bradley etc. fac apel doar la emoţiile primare / infantilăţile cititorului? sau fac apel şi la omul matur, pun şi ele probleme, îl schimbă, îl îmbogăţesc?

colette, patapievici şi noi, barbarii

am descoperit aici un articol de-al lui horia-roman patapievici, via cinesseur, din idei în dialog (libertate). îmi place patapievici, mi-au plăcut cărţile lui, însă de la omul recent încoace, nu-mi place că se repetă. orice opinie culturală e analizată sub ochelarii de cal ai antitezelor lumea veche/bună - lumea nouă/rea.
în cazul de faţă, mi-ar fi plăcut ca autorul să se fi oprit la interpretarea cărţii colettei, chéri. sau la impresiile asupra filmului lui frears. dar nu.

bazându-se pe părerea actriţei michelle pfeiffer despre roman - care e actriţă, şi nu intelectuală rafinată - patapievici o ia drept exponentă a unei ideologii progresiste, a "omului mediu cultivat de azi". astfel, el ajunge la aceeaşi concluzie ca în omul recent şi ca într-un alt articol comentat de mine aici, că omul contemporan tehnicist / progresist / superficial / spectacular a decăzut din acea profunzime metafizică caracteristică secolelor trecute. iar în încheiere, ia un exemplu din cartea lui baricco - comentată şi ea tot aici - calchiind afirmaţia acestuia astfel: "acolo unde înainte se căuta un răspuns, acum nici măcar nu mai există întrebarea".

cum spuneam, aş fi citit cu plăcere părerea lui patapievici despre filmul lui frears şi despre romanul colettei. dar nu, patapievici, ca un vechi filozof obsedat de conceptele sale, îşi plasează impresiile în teoria sa obstinantă. astfel, mi se pare o eroare exemplul michellei pfieffer ca exponentă a omului cultivat. chiar dacă afirmă că n-a înţeles personajul lea, ea a trebuit să-l interpreteze conform viziunii regizorale, nu conform viziunii ei. de asemenea, personajele cărţii colettei nu mi s-au părut foarte profunde, măcinate, cum spune patapievici, de eşecuri metafizice, ci personaje dramatice, din cauza/datorită dragostei venite fără veste şi fără voia lor. colette face psihologie, dar totuşi nu e proust, nici măcar paul bourget.

cât priveşte cartea lui baricco, patapievici a neglijat soluţia scriitorului italian: în barbarie, trebuie nu să opunem lucrurile vechi la care ţinem (noţiuni "tari" ca suflet, profunzime etc.), ci să le integrăm. frears o face, ecranizând romanul.
cu modestie, şi eu o fac, scriind acestea pe blog.

meritele nobelului

hai să ne bucurăm!
dar nu pentru că laureata de ieri a premiului nobel pentru literatură are legături cu românia, nu. ci pentru că o scriitoare aproape necunoscută, cu cărţi publicate, dar necitite - la noi cărţile au stat prin stocuri la preţ redus, încă din 1997 cu încă de pe atunci vulpea era vânătorul -, are parte de popularitatea pe care cel mai cunoscut premiu pentru literatură o poate acorda.

"valoarea" mediatică
nu vorbesc despre valoarea în bani a premiului, despre încasările din vânzări de de-acum încolo, sau despre valoarea cărţilor ei. ci de "valoarea" actuală la modă - celebritatea cu care e acum "înzestrată" scriitoarea. este scoasă brusc din anonimat şi respectată de întreg mapamondul. ca şi cum ştampila nobelului ar înnobila.

cum stau de fapt lucrurile
după mine, oamenii premiaţi înnobilează nobelul, nu viceversa. este onorant pentru comisia nobel când trebuie să premieze creatorul/omul - indiferent că e herta muller sau orhan pamuk sau...
iar nobelul, la rându-i, răscumpără omenirea veşnic ingrată. de fapt spunem cu toţii, o dată pe an, mulţumesc unui scriitor.
şi unui fizician, şi unui chimist etc.

cristian tudor popescu
se poate spune că principalul contributor la premiul hertei müller este nicolae ceauşescu. se poate spune, dar e fals. domnule cristian tudor popescu, meritul e al omului, nu al contextului.

virtuţile bordelului

o nouă discuţie despre legalizarea prostituţiei (încă una!) mi-a amintit cât de normală părea această activitate pe vremea bunicilor noştri, cu ce nonşalanţă erau descrise scenele de bordel în poezie, proză, amintiri şi jurnale - experienţa făcea parte din ritualurile de iniţiere în viaţă.

cu ipocrizia ei, comunismul a negat fenomenul, neocomuniştii de azi fac la fel, deşi se afişează ostentativ cu amante tinere pe la otv, antena 1, click şi libertatea. într-o societate care permite bârfele la televizor, obscenitatea, înjurătura şi grobianismul, stabilimentele cu condicuţă mi se par reînvieri ale unor virtuţi apuse.

prin occident (germania, finlanda, anglia, spania, grecia), bordelurile (sau prostituţia) nu sunt incriminate, sunt oarecum normale, la noi nu. iar poziţia bisericii - care nu are aceeaşi poziţie când unii membri ai ei iau şpagă de la absolvenţii de teologie, care nu are aceeaşi poziţie când află că alţi membri ai ei au turnat pe aproapele lor - de a se opune mi se pare de la sine înţeles - e rolul ei.

revenind, mi se pare un semn de decenţă şi de forţă a unei societăţi să ia act despre un fenomen existent de când e lumea şi să-l ţină sub control. până la urmă, e tot un ritual de iniţiere. în democraţie.

şi cum mai spuneam undeva, nici o labă, oricât de bună, nu se compară c-un futai.

voi ce credeţi?

monştrii profani ai sefeului românesc

contextul
în mod sigur, tinerii cititori de asimov, strugaţki, lem, scott card ş.a. au auzit prea puţine despre fanii mai bătrâni ai genului, ion hobana, alexandru mironov, cristian tudor popescu, ştefan ghidoveanu ş.a.

probabil au auzit mai multe despre mihai dan pavelescu (tăticul traducerilor, după mine), michael hăulică, sebastian a. corn, liviu radu, lucian merişca ş.a. care se străduiesc on-going să creeze o literatură şi o piaţă sefe nouă în limba română.

au apărut chiar câteva saituri şi bloguri închinate genului, despre care mă mir că n-au apărut mai-nainte, sefeul înseamnă şi futurologie, nu?
iată că sefeul românesc - orice ar însemna asta - se regrupează, ceea ce e un lucru bun. să-i urăm succes!


problema
ce ne facem însă cu cei bătrâni, care pe vremea ceauşismului, se strângeau în fandomuri ca să discute şi să scrie, care mai publicau, cu ajutorul uniunii tineretului comunist, câte-o broşurică? unii au şi acum stigmatul compromisului, cum e ion hobana, însă e de respectat comportamentul discret pe care îl are acum. în schimb, alexandru mironov s-a crezut tare priceput în politică, devenind consilierul prost al "tânărului politician" la fel de prost ion iliescu, acum şi el îşi cam vede de treabă. cristian tudor popescu s-a lăsat de sefe, a creat o şcoală de jurnalism, tot respectul, deşi el spune că nu prea are treabă cu netul, surprinzător pentru un fan sefe. ştefan ghidoveanu, un ceauşescu paranoic al sefeului, înjură în dreapta şi-n stânga, în spiritul nostalgicelor şedinţe ale partidului comunist român.


rezolvarea
păi eu sugerez să fie discreţi. şi să dea sfaturi - doar când sunt cerute.
şi multă, multă înţelepciune - nebunia e a noastră, a tinerilor.
până acum, ne-au arătat de ce-au fost în stare. acum e rândul nostru.
dacă vom fi mai sus sau mai jos decât ei... rămâne de văzut.

le doresc sănătate, o pensie liniştită şi să ne mai lase.
pentru că, vorba lui brâncuşi pe care eu o ador, la umbra marilor copaci nu creşte nimic. (evident, în speţa noastră, cuvântul mari e în plus.)

imaginea de aici.

intelectualii noştri. azi mihăieş şi cărtărescu

mircea mihăieş "antipatizează profund" craii de curtea-veche

da, este părerea unui cititor despre o carte. care nu i-a plăcut. dacă suntem rău-voitori, putem găsi desigur în orice capodoperă ceva "inabilităţi" pe ne-placul nostru, dar acesta să fie oare scopul cititorului "onest"?
pe fond zic, articolul mi se pare voit polemic, aşadar orb la anumite reuşite ale crailor - limbajul căutat arhaizant/estetizant; viziunea personală asupra decăderii stirpei româneşti (subiect fetiş al lui mateiu caragiale - omul fin, boierul), dispreţul faţă de burghezie - mitocănimea, adunătura -, "balcanismul" literar etc.

deşi mi se pare că "acuzaţiile" lui mihăieş faţă de ion negoiţescu se potrivesc ca mănuşă şi articolului lui mihăieş însuşi - afirmaţii lipsite de conţinut, simple scamatorii - două mi se par reuşitele eseului lui mihăieş:

1. e meritorie aducerea în discuţie a crailor, receptat odinioară, cum bine zice aici autorul, ca o mekka de celuloză, dar astăzi uitat şi ne-reevaluat într-o receptare nouă, de secol xxi.

2. aduce în discuţie şi alte dimensiuni ale operei mateine (de ex. personalitatea lui mateiu însuşi) - de pildă mie mi se par extraordinare scrisorile!

ps. un post mai amănunţit referitor la articolul lui mişăieş, la în răspăr.


mircea cărtărescu îl iartă pe mihail sebastian

şi pentru mine este un punct sensibil percepţia amestecată - faţă de persoană şi faţă de operă - vizavi de scriitorii/creatorii care au călcat pe bec. este o dovadă a dragostei de putere a liderilor de opinie cărora le place să categorisească irevocabil personalităţile cu ceva "păcate" la activ, arogându-şi, ei, liderii de opinie, o autoritate aşa-zis morală.

nu e cazul lui mircea cărtărescu, care declară că el îl admiră, ba chiar îl iubeşte pe omul mihail sebastian, pe care-l găseşte în jurnal. mi se pare un exerciţiu bun de iubire, însă, zic eu, unul impur.
căci în cazul de faţă, mircea cărtărescu admiră şi iubeşte o imagine mijlocită, construită dintr-o carte (jurnalul). nu-l cunoaşte pe sebastian în carne şi oase, şi nu e interesat de cel din cărţile scrise de cercetătorii - istoricii şi filologii - care s-au aplecat asupra lui.

nu ştiu dacă alegerea admiratorului este bună sau rea, însă, trecând pe podestul afectiv, pot spune că admiratorul însuşi e de admirat, mai ales că fapta lui presupune iertarea - admiratorul lui mihail sebastian îi iartă faptele de tinereţe. şi aici nu cred că vorbim despre scriitori, evrei, nazişti etc. ci vorbim de doi oameni care se întâlnesc cumva, în alte timpuri, vorbim de doi oameni care se admiră şi se iartă.

o fi ceva reprobabil aici? sau e ceva de admirat?

mizerii "cotidiane"

citesc, via pobby, o mârlănie nesemnată, publicată în cotidianul - delict de opinie, argumentum ad hominem etc.

deşi n-am fost întotdeauna de acord cu mircea mihăieş - în idei - sunt 100% alături de el şi în răspăr cu acest articol mizerabil.

iată cum nu se face presă în românia. nistorescu sucks!

ps. apropo, nu voi mai cumpăra cotidianul!

pps. poza este un pamflet şi este preluată de pe blogul lui bleen.