Un articol nou de-al criticului literar Marius Chivu mi-a zgândărit beletristicul punct G – atins mai demult de Paul Cernat, apropo de literatura tânără. Aşa că m-am gândit că e timpul să-mi spun şi eu opiniile proprii – pentru cine-ar fi interesat – ca cititor al câtorva dintre volumele citate.
Dar ce spune Cernat?
Spune multe. Dar pe scurt, zice-aşa: Că scriitorii tsunami-ului editorial de la Polirom şi Cartea Românească au mize mici şi suflu scurt, sunt incapabili să creeze personaje, că scriu bazându-se pe derizoriile experienţe proprii, pe scene tari şi pe mizerabilisme. Că nu sunt preocupaţi de înţelegerea superioară a condiţiei umane.
Explicaţia?
1. nu şi-au ales clasicii drept modele
2. îşi asumă din start „minimalismul” – se opun, adică, faţă de ceea ce e considerat canonic.
Dar ce spune Cernat?
Spune multe. Dar pe scurt, zice-aşa: Că scriitorii tsunami-ului editorial de la Polirom şi Cartea Românească au mize mici şi suflu scurt, sunt incapabili să creeze personaje, că scriu bazându-se pe derizoriile experienţe proprii, pe scene tari şi pe mizerabilisme. Că nu sunt preocupaţi de înţelegerea superioară a condiţiei umane.
Explicaţia?
1. nu şi-au ales clasicii drept modele
2. îşi asumă din start „minimalismul” – se opun, adică, faţă de ceea ce e considerat canonic.
Dezacorduri cu Cernat
Nu pot fi de acord cu Paul Cernat, când dă câteva exemple concrete de autori – dezavuaţi sau îmbrăţişaţi.
De pildă pot spune că, după criteriile de valoare ale lui PC, Cruciada copiilor (el spune că are verbozitate melodramatică şi greoaie) are şi personaje pregante – şi-acum îl ţin minte pe ţigănuşul Calman – are problematică, chiar viziune. Luminiţa, mon amour are două personaje super-pregnante, problematică – a dragostei dezamăgitoare, cu toată că nu se străvede viziunea. Nu cred că apăruse Zilele regelui al lui Florian, dar e aici o viziune aproape mitică, fantastică, personajele sunt bine descrise, chiar Manastamirflorinda, poate problematica lipseşte, dar compensează cu suflul epic.
Despre cine să mai zic? Din păcate, vai, n-am citit T.O. Bobe şi ultimul Rădulescu...
Mai e ceva cu care nu sunt de acord – cu exclusivitatea criteriilor pe care PC le foloseşte; adicătelea, dacă un roman mă emoţionează, mă face să simpatizez cu autorul, mă pune pe gânduri – după el nu-i un roman excelent, nu e capodoperă. Şi-apoi, dacă PC crede că Războiul sfârşitului lumii şi Un veac de singurătate sunt capodopere asemenea lui Război şi pace, m-am lămurit... Nu mai zic de Ion, Fraţii Jderi şi Dimineaţă pierdută (sic!)
Nu pot fi de acord cu Paul Cernat, când dă câteva exemple concrete de autori – dezavuaţi sau îmbrăţişaţi.
De pildă pot spune că, după criteriile de valoare ale lui PC, Cruciada copiilor (el spune că are verbozitate melodramatică şi greoaie) are şi personaje pregante – şi-acum îl ţin minte pe ţigănuşul Calman – are problematică, chiar viziune. Luminiţa, mon amour are două personaje super-pregnante, problematică – a dragostei dezamăgitoare, cu toată că nu se străvede viziunea. Nu cred că apăruse Zilele regelui al lui Florian, dar e aici o viziune aproape mitică, fantastică, personajele sunt bine descrise, chiar Manastamirflorinda, poate problematica lipseşte, dar compensează cu suflul epic.
Despre cine să mai zic? Din păcate, vai, n-am citit T.O. Bobe şi ultimul Rădulescu...
Mai e ceva cu care nu sunt de acord – cu exclusivitatea criteriilor pe care PC le foloseşte; adicătelea, dacă un roman mă emoţionează, mă face să simpatizez cu autorul, mă pune pe gânduri – după el nu-i un roman excelent, nu e capodoperă. Şi-apoi, dacă PC crede că Războiul sfârşitului lumii şi Un veac de singurătate sunt capodopere asemenea lui Război şi pace, m-am lămurit... Nu mai zic de Ion, Fraţii Jderi şi Dimineaţă pierdută (sic!)
Acorduri cu Cernat
Sunt de acord cu două afirmaţii ale lui Paul Cernat:
1. Postmodernismul declarat anti-canonic a devenit el însuşi canonic – de unde PC propune ca soluţie personală reîntoarcerea la clasicism.
2. Pentru a crea / pentru a fi autor e nevoie de viziune şi conştiinţa valorii.
De asemenea, nici eu n-aş lua drept modele literare Burroughs, Palahniuk, Ellis, Bruckner sau Nothomb, dar Cernat îi uită pe alţii – Saramago, Pynchon, Audeguy, Sorokin s.a.
(va urma)
Sunt de acord cu două afirmaţii ale lui Paul Cernat:
1. Postmodernismul declarat anti-canonic a devenit el însuşi canonic – de unde PC propune ca soluţie personală reîntoarcerea la clasicism.
2. Pentru a crea / pentru a fi autor e nevoie de viziune şi conştiinţa valorii.
De asemenea, nici eu n-aş lua drept modele literare Burroughs, Palahniuk, Ellis, Bruckner sau Nothomb, dar Cernat îi uită pe alţii – Saramago, Pynchon, Audeguy, Sorokin s.a.
(va urma)
Am citit articolul lui Chivu si acum ceva timp pe cel al lui Cernat.
RăspundețiȘtergereNu prea inteleg partea cu capodopera. Cand Flaubert a publicat Madame Bovary, nu i-a zis nimeni ca e o capodopera. Ba mi se pare ca Sainte-Beuve l-a sfatuit sa se lase de literatuta. Si era un critic literar recunoscut.
E normal sa ai capodopere numai de la "clasici". Pentru ca ea apare printr-un proces de apreciere continua si unanima. Capodopera nu e a scriitorului, e a cititorilor. Scriitorul scrie o carte care spera sa fie cat mai buna, mai aprecita. Atat.
adica tu vrei sa spui ca Vargas Llosa nu are valoarea unui Tolstoi, sau n-am inteles eu?
RăspundețiȘtergereTimpul va demonstra daca Llosa e la fel de bun ca Tolstoi. E prematur sa spunem asa ceva.
RăspundețiȘtergereE un articol bun.
Probabil ca de aia Tolstoi a ramas la fel de mare sau poate mai mare ca nu a aparut mai devreme "Un veac de singuratate".
Se poate discuta la nesfarsit pe aceasta tema.
Dar haideti sa nu fim subiectivi impunand fiecare cate un roman sau un autor preferat.