Pro Le Clézio

Dacă celelalte premii Nobel - pentru fizică, chimie etc. - ne sunt nouă, publicului larg, indiferente – ne-ar interesa numai dac-ar fi români -, cel care ne interesează pe toţi este premiul pentru literatură. Ne place-al dracului dacă scriitorul nostru favorit e garnisit cu-aşa premiu, cel mai celebru din lume, ne face să ne simţim c-am contribuit şi noi, colo, la aprecierea mondială - suntem, iată, nişte cunoscători cărora gusturile le sunt confirmate. Iar dacă premiul îl ia cineva de care n-am auzit, spunem că Pamuk a luat premiul pentru persecuţiile sale politice, că Lessing l-a luat doar pentru că-i bătrână şi lesbiană, că Le Clézio e de stânga.
Totuşi, motivaţia juriului e de fiecare dată alta.
Uităm că juriul nu numai că este, ca orice juriu, subiectiv, dar şi că are o misiune şi mai grea, aceea că trebuie să aleagă dintre mii de literaturi, despre care noi, cititorii obişnuiţi, habar n-avem.

Le Clezio

Cine e? Un sondaj al revistei Lire din 1994 "Care este cel mai mare scriitor de limbă franceză în viaţă?" l-a pus pe primul loc pe Le Clézio, pe-al doilea bătându-se Julien Green (un american!) şi Jean d'Ormesson. (Şi apropo de d'Ormesson, întrebat într-o emisiune TV dacă Le Clézio merită Nobelul, rivalul său într-ale romanului a zis că da, îl merită, însă imediat a spus că nu-l consideră un autor mitic, în genul lui Proust şi Gide - de parcă un Proust sau un Gide ar mai putea exista azi !)
Le Clézio e un autor complex, care a trecut prin mai multe etape de creaţie – una experimentalistă, „furioasă”, începută cu Proces-verbal şi sfârşită cu Războiul, una fantastică (Giganţii), şi una clasică, începută cu Deşert. Eu am citit destul de demultişor Căutătorul de aur (din ultima etapă) şi mi-a plăcut mult. Mai ţin minte că este vorba despre o călătorie în căutarea unei comori dintr-o insulă; e vorba şi despre războiul cel mare, şi mai sunt nişte descrieri poetice extraordinare – cele ale bolţii cereşti le voi ţine minte mereu.
Oricum, chit că nu ne place verdictul suedez asupra literaturii contemporane, există totuşi un avantaj: ne face să mai citim şi alţi scriitori, uitaţi de editorii tot chitiţi pe cei notorii – alde Llosa, Murakami etc., care oricum, sunt citiţi şi vor rămâne în conştiinţa cititorilor.