În 2003, a apărut un roman cu un nume uşor romantic, Oameni şi umbre, glasuri, tăceri, despre care eu nu ştiu să se fi scris/spus foarte mult. Nu ştiu să fi intrat în programa şcolară, deşi ar merita cu prisosinţă, alături de Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război sau Ion.
Romanul aparţine unui scriitor, Alexandru George, cunoscut îndeobşte pentru critica sa literară despre Mateiu Caragiale, Eugen Lovinescu şi Arghezi, precum şi pentru traduceri din franceză. A scris această carte la 27 de ani, aşa cum scrie în prefaţă universitarul american Matei Călinescu. Dar e imposibil, consider eu, să n-o fi rescris-o mai târziu. (Sa fi scris eu o aşa carte la 27 de ani, aş fi murit de fericire!) Pentru că e o carte matură, de câteva ori mai bună decât Casa Buddenbrook a nobelizatului Thomas Mann, cu care tot Călinescu o compară.
Perfect strucutrată, cu patru părţi egale a 10 capitole fiecare, ne trece prin Germania interbelică, prin Bucureştii ocupaţi de nemţi în primul război, prin Bucureştii interbelici. Amintiri destule, dar mai ales destine dintr-un trecut, pentru noi cei de-acum, fabulos. Cu o minuţie flaubertiană, Al. G. reface acele vremuri până la exactitate. Aplicînd criteriul lui Liiceanu din Uşa interzisă, cu care sunt perfect de acord, pentru ca o carte să fie bună - acela de a te muta în lumea pe care o deschide, cu alte cuvinte autorul să construiască din inteligenţa, fantezia, speculativitatea sau sensibilitatea lui o lume care până la el nu exista, atunci romanul Oameni şi umbre, glasuri, tăceri este o carte bună. Al.G. scrie, de asemenea, extraordinar. Aplicând tot un criteriu "de stil", flaubertian de astă dată, al frumuseţii frazei, înlocuind un cuvânt cu altul, observ că aproape toate cuvintele autorului se potrivesc măiastru.
Libertatea creatorului şi estetica umbrei
Întrebarea "fundamentală" ce mă trece de fiecare dată când citesc o carte este, Prin ce anume mă influenţează ea?, sau în cel mai rău caz, Ce anume-mi va rămâne din această carte?
Ei bine, din Oameni şi umbre, pe lângă povestea a două dragoste, a unei familii şi-a unei ţări, îmi va rămâne teoria libertăţii prin artă şi teoria umbrei, pe care scriitorul o trasformă într-o adevărată estetică. Să vedem.
1. Libertatea
Alexandru George mă învaţă cum să fiu liber. Prin artă. El spune că "ficţiunea nu e doar mai productivă, ci mai acceptabilă decât realitatea", El însuşi se simte liber numai ca artist, prin ficţiune: "A fi artist nu înseamnă a nu şti să separi domeniile, ci a pune pe acelaşi plan realitatea cu închipuirea".
Acest roman n-ar fi existat fără Proust. Aşa cum la sfârşitul Timpului regăsit, scriitorul francez se hotărăşte să-şi scrie opera descriindu-i în primul rând pe oameni, goliaţi cufundaţi în timp, şi scriitorul român caută să-şi descrie personajele. Dar nu în timp, ci în "orizontul" tainei, ca umbre. Al.G. vrea să aibă libertatea să traseze o siluetă, s-o deformeze sau s-o caricaturizeze, oricărei împrejurări din viaţă, oricărui eveniment pe care toţi ceilalţi îl numesc "istoric", să-i poată conferi sensul dorit, să-i poată modifica şi reduce semnificaţia după voie, pentru ca noi, alături de el, să simţim aceeaşi libertate, descoperind. Al.G. se simte privilegiat, ales, cu o astfel de libertate, creaţia fiind un mod ezoteric al acesteia: "Între mine şi zero e infinitul... E infinitul de virtualităţi necunoscute, al celor mai banale întâmplări ale zilei, de care alţii nu ştiu să profite, pe care nici nu le bănuiesc. Libertatea nu aparţine decât celui care ştie să profite de ea. Pot izola fapte petrecute, pot decupa siluete, pot alege numai întâmplări semnificative, mă pot folosi de oameni şi de umbrele lor aşa cum vreau, le pot modifica destinul, îi pot suprapune până la confuzie... Ba pot imagina contururi şi apoi transforma umbrele în oameni..."
2. Umbrele
- Bieţii oameni, nu-şi dau seama că sunt nişte umbre! spune un personaj. Iar pe Al.G. doar acestea-l interesează, pe acestea le caută, ele sunt mai misterioase, mai indefinibile, dar tot atât atât de reale ca orice prezenţă, ca oamenii,... ca obiectele, pe care le învăluie şi le semnalează, sunt efectul de mister al luminii, ele aparţin mai mult "necunoscutului" din fiecare om, ele se lasă să fie surprinse doar de către cei care sunt în stare să le vadă cu adevărat, aşadar ca o invitaţie la atribuiri, pe toţi ceilalţi muritori mai mult încurcându-i, sau lăsându-i nepăsători. Încă o dată, ezoterism. Ele sunt pecetile tainelor din oameni, nu sunt accesibile tuturor, ele nu trebuie descifrate, ba sporite în ne-nţelesuri şi mai mari, ca o aură.
3. Trecutul
Trecutul, numai descris în ficţiune, poate fi nemurit. Asemenea lui L.P. Hartley, şi pentru Al.G. "trecutul poate fi şi făcut, adică nu doar imaginat, ci adus la voia fiecăruia prin eliminări, reduceri şi comprimări. Poate când memoria mă va fi părăsit şi mai accentuat, el o să se rezume la ceea ce am consemnat eu aici, pe hârtie, va deveni un rezulat a unei lecturi chiar şi pentru mine, scriitorul lor."
Arta ar fi ca, în tăcere, să fii în stare să-ţi găseşti interlocutori în alţii, cu inşi, cu fiinţe care nici nu e nevoie uneori să fi existat. Literatura, dincolo de bine şi de rău, e minciună, dar nu venită de la Diavol, ci recunoscută în secret.
Rezumând, romanul iniţiază cititorul, arătându-i un mod de a fi liber. Şi-i descoperă oameni şi timpuri ireale, dar "adevărate" artistic, îi oferă o percepţie nouă, un mod nou de a privi oamenii şi lumea, umbrele şi glasurile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu