Un scriitor tare

Aveam de gând să scriu despre o altă carte, dar comentariile unui post de-al luciei.t (deh, tot blogurile!) mă grăbesc să scriu despre ultimul roman al lui Radu Aldulescu, pe care l-am terminat ieri. Nu mai citisem nimic de el, şi m-am hotăt cu greu să aleg, am găsit vreo patru romane pe piaţă. Pe criteriul noutăţii deci, am citit Mirii nemuririi.

În primul rând, titlurile tuturor romanelor lui Aldulescu au titluri provocatoare. Dar de ce Mirii nemuririi? Pentru că perechea despre care e vorba nu este potrivită acestei lumi, acestor vremuri de murire: Femeia Mirela şi bărbatul Rafael Ogrinjan trăiesc în România pre şi postrevoluţionară o viaţă extrem de grea, iar aceasta le aduce situaţii dintre cele mai tragice, dintre care cea mai dureroasă mie mi s-a părut, pentru Mirela, vinderea copilului ei. Nu găsesc ceva mai tragic, şi nu numai pentru o mamă, decât pierderea copilului ei, fie prin moarte, fie prin vindere. Iar o societate – a lui Iliescu, de pe-atunci – care-şi împinge cetăţenii la asta e bolnavă incurabil. Iar individului nu-i mai ramane decat sa se salveze cum poate, ba chiar sa mai duca si povara sociala. Doar impacat cu el insusi poate suporta si povara sociala. Asta cred ca vrea să spună autorul. 

Piedica şi greutatea, crucea, se află în om. Omul e, de fapt, crucea pe care o duce. El trebuie să ia aminte la el însuşi ca să poată duce crucea. Deja o târâie când începe să se plângă că-i e greu... Omul se tot amăgeşte că într-o bună zi s-ar vedea scăpat de greutate, de cruce, de el însuşi adică. El nu vrea să ştie, se face că uită doar în mormânt se eliberează cu adevărat, când ar rămâne din el doar crucea de la cap, ca un basm şi o amintire. 

Mai uşor este pentru personajul masculin, un Raskolnikov contemporan inversat, cu o filozofie „mistică” în spate, ce-l face să suporte mai uşor vicisitudinile. Împărăţia nemurii e departe; fiecare se salvează singur, deşi nu-i mai puţin adevărat că nu te poţi salva decât salvându-i pe ceilalţi. Să le arăţi, adică, să-i înveţi, să-i împiedici să-şi facă rău cu mâna lor.

Mi-au venit în minte câteva asemănări: cu Omul fără însuşiri, autorul punând pe tapet rădăcinile private a ceea ce are sa devena de domeniul publicului; iar, în ceea ce priveşte stilul, la Saramago, cu distopiile lui. Am auzit că Aldulescu n-ar fi titrat, cum nici Saramago nu e, cum nici Hesse n-a fost. Poate de aceea se simte la el „fondul tare” al gândirii, întrebările serioase, ce scriitorilor universitari le cam scapă, preocupaţi cum sunt de uşurătatea postmodernismului.
Sunt mai multe personaje, doar e roman, ce naiba; situaţii comice – bunăoară, este înfiinţat chiar partidul PUL – Partidul Ultraprogresist Liberal. În fine, eu l-am citit pe nerăsuflate, mi-era dor de niste personaje obisnuite, neintelectuale, dar profunde. În definitiv, cred că şi eu şi baba Rada, dacă va fi, ne vom salva în acelaşi fel in lumea nemuririi.