intelectualii noştri. azi mihăieş şi cărtărescu

mircea mihăieş "antipatizează profund" craii de curtea-veche

da, este părerea unui cititor despre o carte. care nu i-a plăcut. dacă suntem rău-voitori, putem găsi desigur în orice capodoperă ceva "inabilităţi" pe ne-placul nostru, dar acesta să fie oare scopul cititorului "onest"?
pe fond zic, articolul mi se pare voit polemic, aşadar orb la anumite reuşite ale crailor - limbajul căutat arhaizant/estetizant; viziunea personală asupra decăderii stirpei româneşti (subiect fetiş al lui mateiu caragiale - omul fin, boierul), dispreţul faţă de burghezie - mitocănimea, adunătura -, "balcanismul" literar etc.

deşi mi se pare că "acuzaţiile" lui mihăieş faţă de ion negoiţescu se potrivesc ca mănuşă şi articolului lui mihăieş însuşi - afirmaţii lipsite de conţinut, simple scamatorii - două mi se par reuşitele eseului lui mihăieş:

1. e meritorie aducerea în discuţie a crailor, receptat odinioară, cum bine zice aici autorul, ca o mekka de celuloză, dar astăzi uitat şi ne-reevaluat într-o receptare nouă, de secol xxi.

2. aduce în discuţie şi alte dimensiuni ale operei mateine (de ex. personalitatea lui mateiu însuşi) - de pildă mie mi se par extraordinare scrisorile!

ps. un post mai amănunţit referitor la articolul lui mişăieş, la în răspăr.


mircea cărtărescu îl iartă pe mihail sebastian

şi pentru mine este un punct sensibil percepţia amestecată - faţă de persoană şi faţă de operă - vizavi de scriitorii/creatorii care au călcat pe bec. este o dovadă a dragostei de putere a liderilor de opinie cărora le place să categorisească irevocabil personalităţile cu ceva "păcate" la activ, arogându-şi, ei, liderii de opinie, o autoritate aşa-zis morală.

nu e cazul lui mircea cărtărescu, care declară că el îl admiră, ba chiar îl iubeşte pe omul mihail sebastian, pe care-l găseşte în jurnal. mi se pare un exerciţiu bun de iubire, însă, zic eu, unul impur.
căci în cazul de faţă, mircea cărtărescu admiră şi iubeşte o imagine mijlocită, construită dintr-o carte (jurnalul). nu-l cunoaşte pe sebastian în carne şi oase, şi nu e interesat de cel din cărţile scrise de cercetătorii - istoricii şi filologii - care s-au aplecat asupra lui.

nu ştiu dacă alegerea admiratorului este bună sau rea, însă, trecând pe podestul afectiv, pot spune că admiratorul însuşi e de admirat, mai ales că fapta lui presupune iertarea - admiratorul lui mihail sebastian îi iartă faptele de tinereţe. şi aici nu cred că vorbim despre scriitori, evrei, nazişti etc. ci vorbim de doi oameni care se întâlnesc cumva, în alte timpuri, vorbim de doi oameni care se admiră şi se iartă.

o fi ceva reprobabil aici? sau e ceva de admirat?