thomas mann

e unul dintre nemţii cărora nouă, românilor, nu ne-ar plăcea defel, cică se scula cu noaptea-n cap şi se-apuca de scris, apoi îşi plimba câinele pe-afară, mânca, apoi corecta ce scria dimineaţa, iar după-amiaza şi seara socializa, vă închipuiţi c-avea vreme să scrie volume-ntregi de sute de pagini, nu trebuia să muncească, se căsătorise c-o fată cu zestre mare căreia i-a tot turnat copii, aşa că marile romane sunt de necitit la cât a lucrat la ele, pe cine n-a plictisit muntele vrăjit, dacă zice că nu, e un snob, ce să mai spun de doctor faustus, cu fraze pe pagini întregi, fi-su spunea că-n cultura umanistă, de pildă în cea filozofică, era un diletant, nu citise decât ceva platon, a citit don quijote târziu de tot, mă mir cum de scrisese despre-atâtea, probabil că ăsta i-a fost ţelul vieţii, şi i-a mers, dar pe mine nu ştiu ce m-a apucat pe la vreo 20 ani să m-apuc să citesc tot ce-a scris (tradus la noi), evident, m-am oprit la iosif şi fraţii săi, poate-l termin într-o zi, nu mi-am explicat niciodată succesul lui nebunesc, inclusiv nobelul, casa buddenbrook e şi ea de necitit, îl salvează povestirile, alea de bătrâneţe tare ironice, capetele schimbate, înşelata, ultimul roman neterminat, felix krull, poate şi micro-romanul alesul, dar cam atât, era prieten cu marii scriitori, cu einstein, cu preşedintele american care i-a dat cetăţenie, era chiar o conştiinţă a lumii apuse dinainte de război, mediatizat cât se poate pe vremea aia, dar lumea-l admira şi pe stalin atunci, aşa că...
în fine, asta este despre omul mann şi nu despre operă, care e într-adevăr mare...