am scris o schiţă

pentru că se apropie weekendul, v-am scris o schiţă. deşi nu mă consider plesnind de talent. doar că m-a obsedat prima propoziţie aseară, pe timpul plimbării prin parc. am ajuns acasă şi am scris-o. e la prima mână, aşa că artisticeşte, are, probabil, hibe. dar conţinutistic, mie-mi place - m-a distrat. aş vrea părerea voastră sinceră. chiar şi anonim. ca la un cenaclu virtual. şi dacă-i naşpa, obiceiul n-o să se mai repete. aşadar:

Istorie intraordinară

Johnson nu e ăla care să se sperie cu una cu două. Dă pagina şi pe la al treilea rând constată că ce citeşte acum citise şi cu două pagini înainte. Pagina 1989. Întoarce pagina. Da. Numărul paginii-i diferit, conţinutul, acelaşi. Greşeală tipografică, îşi zice. Dă două pagini înainte. Acelaşi text. Tot greşeală tipografică, îşi zice. Dă acum câteva zeci de pagini. Totul e bătaie de joc. Toate paginile sunt la fel, futu-i! Şi era aşa curios să vadă ce se-ntâmplă.

E o carte veche. Despre invazia unor extratereştri pe vechea terră. Lui Johnson îi place. Pân-acuma, cel puţin. Aseamănă extratereştrii cu păduchii care de trei zile i-au invadat capul şi de care nu poate să scape. Sincer, nici nu se străduieşte prea mult, păduchii ăştia sunt de soi nou. Nu-l mănâncă, doar din când în când, unul rătăcit îi iese pe frunte, ca un bob de sudoare. Nu-i aşa? De unde ideea că păduchii (sau extratereştrii) există să facă rău?, un om inteligent ştie: ele sunt fiinţe care trebuie să existe în virtutea dreptului la fiinţă ca şi oricare...

Numai că acum căcatul de carte e de necitit. Ce folos să citeşti la nesfârşit două pagini, una după alta? Aş putea să rup cartea-n două, chiar de-acolo de unde-ncepe să se-mpută, dar aş distruge copertele şi-aş mutila mândreţe de-artefact. Aşa însă m-aş răcori, îşi zice. Căcaţii de tipografi şi-au bătut joc de mine, a lor e de fapt vina, pe ei ar trebui să-i rup în două. - Să mă-ntorc în timp, să-i găsesc şi să-i rup în două. Îşi zice.

Johnson ia cartea. Poate că sunt obosit, poate mi s-a părut. Îşi zice. Ajunge la paginile cu pricina. Parcă nu se mai repetă. Citeşte:

"Tutor observă că din când în când graalii dispar şi apar din senin şi în acelaşi loc, timp de câteva secunde. Când îi întreabă de ce, ei îi răspund: el nu vede oare că ei nu dispar, doar că, înainte de a-ncepe ceva nou, nu fac alceva decât să se-nvârtă-n jurul lor, e un fel de reculegere? Asta le dă energie şi-i face să se desprindă de acţiunile trecute mai uşor, îi răspund, după învârtire sunt aproape alţii. Ca o clipă ce trebuie să se desprindă de trecut ca să poată merge spre viitor, conchide Tutor."

Johnson îl simte. De unde mama lor i-a luat? Păduchele alunecă pe frunte, gâdilându-i stratul cornos şi orb al epidermei. Oare păduchele se va-nvârti şi el, asemenea extratereştrilor? Johnson aşteaptă concentrat. Dar cum păduchele nu se-nvârteşte, degetul arătător al lui Johnson îl striveşte de nu zice nici pâs. Johnson hotărâse, păduchii nu trebuie să aibă viitor. Johnson nu e ăla care să se sperie de păduchi. Dă pagina. Şi constată, pe la al treilea rând, că ce citeşte acum citise şi cu două pagini înainte. Sau patru? Sau şase?...