lumea inelară

această carte mi-a adus aminte de vechile sefeuri pe care le citeam în vechea tinereţe, pe care nu le lăsam din mână aşa erau de pasionante, şi cum să nu fii pasionat de o călătorie pe o lume artificială creată de nişte extratereştri, de 'jde mii de ori decât pământul, o călătorie făcută de doi oameni - o femeie şi un bărbat, desigur, care şi-o pun de câte ori pot - şi de doi alţi extratereştri, al căror desen e figurat mai jos, desen la care nu m-am gândit deloc pe parcursul cărţii - la planeta aceea, da, pentru că descrierile sunt atât de plastice, de parcă eşti chiar acolo şi te bucuri şi te sperii de ceea ce găseşti, o Lume Inelară acum în ruină, cu ciudăţenii tehnice ce ţi se pare, ţie, profanului, chinezării, doar nu toată lumea e matematician, ca autorul, larry niven.

mi-au plăcut 3 lucruri în acest roman:

1) ideea Lumii Inelare, o navă imensă în formă de inel, cu un câmp colector pentru hidrogenul interstelar, construită în vederea captării hidrogenului în axa inelului, fiind folosit drept combustibil al unei reacţii de fisiune, obţinându-se forţă motrice şi un mic soare... ideea provine de la dyson - mai precisde la ideea sferei care conservă energia. de exemplu, pentru că pământul captează doar a cinci suta milionime din energia soarelui, s-ar putea construi din materia planetelor sistemului o sferă în jurul soarelui.

2) ideea călătoriei în spaţiu pentru un singur om.

3) ideea vietăţii mutante care duce la prăbuşirea unei civilizaţii - în speţă, mutantul distruge structura internă a unui material din care e făcut un generator de osmoză...

oricum, o capodoperă a literaturii sefe.

larry niven (foto), lumea inelară, editura teora, bucureşti, 1997, traducere de mihai bădescu, 318 p
coperta de valentin tănase