povestiri adevărate. carver

de curând tot discut cu câţiva amici - silviu şi ciprian - despre proza scurtă, al cărei fan, nu ştiu de ce, nu sunt. aşa că, pentru-a fi la curent, am apucat o carte groasă, o antologie de proză scurtă americană, apărută prin '89, evident, la univers.

am început aleatoriu. cu raymond carver, povestirea un leac mic şi bun* (a good small thing, pe care o găsiţi în original aici). o capodoperă.
pornind de la minimalism, autorul nu se opreşte aici, ci caută un sens, un înţeles uman al existenţei umane aparent absurde şi banale: un eveniment "banal" cum e moartea îi aduce pe trei oameni la o legătură, iluminată de o scânteie mistică ghicită din cuvinte: mâncau cornuri şi beau cafea. ann simţi dintr-o dată că i se face foame. cornurile erau fierbinţi şi dulci. mâncă trei. brutarul o privea. era fericit. apoi, începu să vorbească. îl ascultau. îl ascultau, deşi erau zdrobiţi de oboseală. din când în când dădeau din cap...

încă la început se vede capodopera. nu mai şti care e personajul principal. mama, brutarul, fiul sau tatăl? câteva rânduri şi-ţi dai seama de fiecare personaj. (iată cum e descrisă o asistentă: scandinavă, înaltă, blondă, asistenta avea un uşor accent străin. atât.) un accident îi uneşte pe toţi şi totul e firesc, povestea ia fiinţă, devine ea însăşi, trebuie deci să se desfăşoare. şi-o face. încet, încet, ca un şarpe ce te-ncolăceşte. aştepţi ca băiatul accidentat să se trezească - toată lumea aşteaptă, dar băiatul, nu. nimeni nu-nţelege nimic, înţelege oare cineva?

copilul se uită la ei indiferent. nu dădea nici un semn că i-ar recunoaşte. deodată deschise gura, strânse pleoapele şi urlă. un ţipăt care îi absorbi tot aerul din plămâni. pentru o clipă, chipul păru că i se destinde, că se linişteşte. buzele se desfăcură apoi, şi atunci, fără zgomot, îi ieşi ultima răsuflare din gâtlej, printre dinţii, încleştaţi deja.
(spaţiu alb.)

plecară spre centru. cerul era senin, plin de stele. afară se făcuse frig. aprinseră radiatorul din maşină. parcară în faţa brutăriei. toate magazinele dimprejur erau închise... ferestrele brutăriei erau întunecate. se uitară pe geam. nu se vedea decât o luminiţă în camera din spate. din când în când, un bărbat solid, în halat, trecea prin albul egal al luminii (the white, even light).

- eu n-am copii. încerc să-mi închipui ce-aţi simţit în clipele acelea. tot ce vă pot spune acum este că-mi pare rău. şi dacă nu vă cer prea mult, iertaţi-mă! (all I can say to you now is that I'm sorry. forgive me, if you can). spuse brutarul. nu sunt un om rău. cel puţin, aşa cred eu. nu sunt un nemernic, aşa cum strigaţi la telefon. nu ştiu dacă mă puteţi înţelege, dacă puteţi pricepe ce simt acum. poate nici nu merit să fiu iertat. dar dacă, totuşi, în sufletul vostru mai există un strop de iertare pentru mine... (please, let me ask you if you can find it in your hearts to forgive me?)

de ce-am ales aceste fragmente? pentru că mi se par extraordinare. cel puţin ultimul m-a convins cum literatura reuşeşte să exprime inefabilul, nespusul. e greu să exprimi nespusul şi carver o face printr-un brutar care şi el ştie la rândul lui, deşi e un brutar plictisit... dar poate mă înşel, poate ce-a scris aici carver e ceva banal. sau nu.

spor la carver! despre el, un filmuleţ alături. în dreapta.





raymond carver, un leac bun şi uşor, traducere de octavian roske, în proză americană contemporană, editura univers, 1989, antologie de octavian roske, p.187 - 211
coperta de costel niţulescu


_______________
*povestirea a mai apărut în volumul catedrala, la polirom, 2006.