1 aprilie 2010

un genial creator român - Mircea Ivănescu

Mircea Ivănescu este unul din poeţii mei preferaţi. surprinzător n-am nici un volum, dar calculatorul de acasă (de la părinţi) are multe din poeziile sale găsite mai demult onlain. am în schimb multe volume traduse de Mircea Ivănescu. pentru mine, ulise-le lui joyce, omul fără însuşiri al lui musil, kafka şi broch, chiar şi nietzsche înseamnă mircea ivănescu.

graţie lui zum, am descoperit un interviu cu acest genial creator român, care după moartea soţiei, şi-a asumat o recluziune ascetică în apartamentul său din sibiu. un interviu emoţionant, despre vremuri apuse, dar mai ales despre un om emoţionant.

câteva fragmente, dacă n-aveţi timp să parcurgeţi tot:

Nu ştiam niciodată ce se va produce în poezie. Plecam de la un text, de la replică, de la o amintire, de la o comandă şi scriam exact ce-mi venea în cap. Vorba lui Hamlet: „Dacă cap oi fi avînd“. Şi scriam. Cînd terminam, deschideam iar cartea sau mă uitam în jur şi vedeam sau ascultam doi indivizi care se certau sau discutau la o masă. În perioada aceea, scriam foarte mult la bufetul Mioriţa, pe bulevardul Carol, Republicii pe-atunci, la colţ cu Calea Moşilor şi cu strada Mântuleasa. Mă duceam acolo dimineaţa, la prînz şi seara. Chelnerii mă cunoşteau. Şi-mi aduceau votca. Ţin minte că am asistat la conversaţia unui tînăr cu un grup de admiratori, care spunea: „Ce dracu fac, că mi-am scrîntit glezna. Am să-i spun că mi-am scrîntit, c-am călcat pe pisică.“ Şi-am transcris chestia aia şi ştiu că a avut un oarecare succes. M-au şi întrebat: „Ce ţi-a venit?“. Or mie nu-mi venea nimic. Ca personajul lui Shakespeare, doamna neagră din Sonete. Acolo se dovedeşte că Shakespeare n-avea nici un fel de idee în cap. Şi că era şi-un tip complet lipsit de memorie. Umbla cu un carneţel şi transcria tot ce se discuta în jurul lui. Toate citatele celebre din Hamlet sînt schimburile de injurii dintre străjeri. Aşa mi s-a întîmplat şi mie. Şi n-am avut niciodată impresia că scriu literatură. Era chiar oarecum injuros.

Cînd am început să scriu fluent şi cînd s-a pus posibilitatea publicării eram coleg la revista Lumea care se constituise la un moment dat prin ’64 sau ’65 din oameni culeşi de la Agerpres, cu doi tineri străluciţi, Radu Pascal şi Mihai Matei. Mergeam seara sau între ture, ieşeam din Casa Scînteii, traversam podul Băneasa şi mergeam la restaurantul La Pod, unde consumam din votci şi compuneam texte. Ăia ştiau că scriu după titluri. Domnişoara Rodica Georgescu, colega mea, mi-a spus într-o dimineaţă: „Văd că scrii tot felul de poezii, mie de ce nu-mi scrii?“ Şi i-am scris nişte poezii. Atunci mi-am dat seama că pot să scriu la comandă. Şi după aia Radu Pascal, dacă avea chef, îmi dădea titluri. Mihai Matei îmi spunea: „Uite că am o întîlnire cu o domnişoară, scrie-mi repede două sonete“. Şi puteam să le scriu. Puteam să scriu un sonet în şapte minute sau sub şapte minute. Scriam şi în franţuzeşte şi în englezeşte pe vremea aia. Dar astea aparţin unei alte vieţi.

În copilăria mea, prin forţa lucrurilor, am trăit într-o casă în care se făcea muzică, fratele meu cînta foarte mult timp la pian. Am luat şi eu cîţiva ani lecţii cu aceeaşi profesori şi am cîntat după aceea. Eram obişnuit să ascult muzică, discuri. Pe atunci, frate-miu era adeptul lui Ceaikovski. Ascultam foarte intens Simfonia a şasea. Pe urmă l-am descoperit pe Wagner, care nu se cînta deloc pe vremea aia. Mi-aduc aminte că într-o seară tîrziu, am ascultat o transmisie în direct a unui post italienesc de la Scala cu Tetralogia dirijată de Furtwängler. Wagner nu se cînta. Era pe vremea cînd se făcea învăţămînt politic – cursul scurt de istorie PCB al Uniunii Sovietice. Era o altă punere a problemei decît Wagner, vă daţi seama. Pe urmă, l-am citit pe Wagner însuşi, care punea problema semitismului în muzică. Multe lucruri aş putea să spun de pe vremea aia. De aceea sînt oarecum blazat acum şi oarecum înclinat spre complexe de superioritate cînd i-aud pe liderii politici sau pe reprezentanţii lor cum se exprimă la talk-showuri la televiziune şi ştiu ce era odată. Vorba Ofeliei: „Să nu mă doară cînd ştiu ce e şi-a fost odinioară“; Hamlet strigă: „Du-te la mănăstire“ şi iese.

... susţin că n-am citit niciodată în întregime Ulise. L-am tradus pe capitole. Îmi comanda Andrei Brezianu. Ne întîlneam, tot aşa, pe la cîrciumi, deşi el nu prea bea, şi spunea: „Vezi că Hăulică e dispus să publice un capitol din Joyce“. Alegeam capitolul şi-l traduceam. Dar asta nu însemna că citisem cartea de la un capăt la altul. [...] Andrei Brezianu mi-a spus, ţin minte foarte precis, într-o zi din ’72 „Domle, Hăulică, face o chestie cu centenarul lui Dostoievski. – zice – ce-ar fi să facem o actualizare, să scriem «Dostoievski şi Faulkner»“. La un moment dat am fost prezentat ca poet şi eseist, pe vremea aia scriam şi eseuri. Am scris o chestie în care am spus că un fel de corespondent al lui Dostoievski ar fi Faulkner. Şi am discutat cu Brezianu. I-am spus: „Ce-ar fi să traducem The Sound and the Fury“? A zis: „Hai să încercăm“. Noi îi spuneam Zbieretul şi ochiul roşu. Am tradus primul capitol şi a apărut chiar în numărul acela. Pe urmă au apărut în numerele următoare părţile subsecvente ale cărţii. Peste un an am tradus Absalom, Absalom!, tot aşa în serial. Nemoianu mi-a aranjat transferul de la revista Lumea la Editura pentru Literatură, care a devenit apoi Editura Univers.

Acum, în ultimii ani, de cînd nici nu mai văd şi sînt legat de patul de suferinţă, cum nu obosesc să vă atrag atenţia, nu mai văd pe nimeni. Mă frecventa Radu Vancu la un moment dat. L-am cunoscut pe Marius Ianuş, cînd habar n-aveam cine e. Mi-au publicat o pagină cu un scriitor bătrîn şi pe contrapagină apărea un scriitor tînăr, Alexandru Muşina, pe care l-am şi cunoscut, dar pe care nu l-am mai văzut. Am fost prieten cu Iustin Panţa. [...] Nu mă caută nici un prieten, nici din străinătate, nici din ţară şi, în general sau în particular, nu am nici un prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.

inteviu de doina ioanid, cezar gheorghe, un cristian, apărut în observator cultural

10 comentarii:

  1. da! iata un Om deosebit ..
    eu am auzit pt prima data de acest Domn al Culturii Romane ..de pe blogul Teroristei L
    ( daca nu ma insel ..in urma cu 1 an 2 )

    RăspundețiȘtergere
  2. p.s. si inca ceva : as spune ca fiecare tara are ciudateniile (ei) sale :
    la noi se zice : klavierspiel ( deci "joc" si nu "cintat" :)) )

    RăspundețiȘtergere
  3. vezi ce piezi daca nu citesti revistele culturale!?

    RăspundețiȘtergere
  4. ei, sunt multi care asteapta la rind sa fie cititi ! dupa prioritati ..
    la unii dureaza ceva mai mai mult ..

    RăspundețiȘtergere
  5. si incersul situatiei :

    vezi ce inseamna un blog accesibil si omul de rind fara "notiuni sau pretentii filologice" ? sau ologice ? :))

    RăspundețiȘtergere
  6. a fost o surpriza foarte placuta sa gasesc interviul asta in Observator, ma bucur ca le-a venit ideea... :)

    RăspundețiȘtergere
  7. (tholonet): 'da! iata un Om deosebit ..
    eu am auzit pt prima data de acest Domn al Culturii Romane ..de pe blogul Teroristei L
    ( daca nu ma insel ..in urma cu 1 an 2 )'

    eh, unii dintre noi am 'auzit' de el (ba kiar l-am citit & recitit) inca de acu 30 de ani...

    (+ 'deosebit' = acest epitet-fetish al microtrotuarelor & reportajelor tv, lol)

    RăspundețiȘtergere
  8. deci timp este inca ! pace si lumina-suflet !
    amen si haleluia !

    RăspundețiȘtergere
  9. parca a tradus nietzsche la ed dacia, nu?

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...