o vreme, o-ntâlneam în fiecare dimineaţă. când ieşeam din scara blocului g3, coboram treptele late cu dale desprinse, treceam de gardul verde şi, în loc să mă uit regulamentar la maşini, traversam căutându-i silueta. nu m-a călcat nici o maşină, ceea ce înseamnă că trebuia pur şi simplu s-o văd de fiecare dată. era acolo, parcă aşteptându-mă pe mine. mă bucuram, dar căutam să nu se vadă, îmi încetineam mersul, deşi inima-şi repezea bătutul, m-apropiam, uneori mai tare, alteori nu, dar era evident că ne pândeam reciproc, fiecare observa că e observat. am aflat mai târziu unde coboară, până să intrăm în vorbă mă preocupa doar să urc în acelaşi troleibuz cu ea, dar pe altă uşă, apoi să mă lupt să răzbat prin grămada de bătrâni, unii cu paporniţe pe roţi, alţii cu mirosuri grele pe haine şi să găsesc victorios un loc aproape, şi doar când era prea aglomerat urcam pe aceeaşi uşă pe care urca şi ea, uneori o atingeam ca din greşeală de paralizam tot, aşa timid şi prost eram.
aş fi numărat dimineţile-acelea, dar mai bine nu, căci iată, am acum memoria, singura care nu-nşeală, ştiind totdeauna ce face, cred c-a durat o vară, a doua de când mă mutasem în bucureşti titan, pe strada unu lucreţiu pătrăşcanu, şi eu nu cutezasem nimic. până-ntr-una din zile, când de dimineaţă plouase şi geamurile erau vărgate de mizerie, mi-a-nfipt faţa plictisită de băi, da' pămpălău flauşat mai eşti, să nu schiţezi tu nimica de-atâtea ori, un cât e ceasu', colo, şi mă simţeam singurul bărbat fără coaie din universul ăsta în continuă expansiune, şi chiar atunci mi-am dorit să n-o mai găsesc de-a doua zi niciodată în staţie, aşa aş fi intrat în panică deznădejde disperare orice, doar neputinţa aceea de a-i adresa un cuvânt nu.
- nesimţiţi şoferii ăştia, stau toţi la vorbă la cap de linie apoi vin unu' după altu', aşa mi-a zis, iar eu am fost bucuros de acord, înainte de a-mi da seama că cel cu coaie fusese ea, nu pămpălăul flauşat de mine, şi nu i-am zis decât
- da, aşa e, şi mi-am scos pieptul înainte, ca un pierre curie când i se vorbea de geniala-i nevastă, o, de câte ori n-am făcut mişto dup-aceea, când vorbeam nopţile, în parcarea blocului ei, eu lipit cu spatele de roata unei dacii, cu mâinile adunând genunchii, ea şezând pe bordură, sorbind franţuzeşte ţigara, ea trecând apoi la lucrurile cu-adevărat importante.
aş fi numărat dimineţile-acelea, dar mai bine nu, căci iată, am acum memoria, singura care nu-nşeală, ştiind totdeauna ce face, cred c-a durat o vară, a doua de când mă mutasem în bucureşti titan, pe strada unu lucreţiu pătrăşcanu, şi eu nu cutezasem nimic. până-ntr-una din zile, când de dimineaţă plouase şi geamurile erau vărgate de mizerie, mi-a-nfipt faţa plictisită de băi, da' pămpălău flauşat mai eşti, să nu schiţezi tu nimica de-atâtea ori, un cât e ceasu', colo, şi mă simţeam singurul bărbat fără coaie din universul ăsta în continuă expansiune, şi chiar atunci mi-am dorit să n-o mai găsesc de-a doua zi niciodată în staţie, aşa aş fi intrat în panică deznădejde disperare orice, doar neputinţa aceea de a-i adresa un cuvânt nu.
- nesimţiţi şoferii ăştia, stau toţi la vorbă la cap de linie apoi vin unu' după altu', aşa mi-a zis, iar eu am fost bucuros de acord, înainte de a-mi da seama că cel cu coaie fusese ea, nu pămpălăul flauşat de mine, şi nu i-am zis decât
- da, aşa e, şi mi-am scos pieptul înainte, ca un pierre curie când i se vorbea de geniala-i nevastă, o, de câte ori n-am făcut mişto dup-aceea, când vorbeam nopţile, în parcarea blocului ei, eu lipit cu spatele de roata unei dacii, cu mâinile adunând genunchii, ea şezând pe bordură, sorbind franţuzeşte ţigara, ea trecând apoi la lucrurile cu-adevărat importante.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu