pentru că l-am visat pe vântu, ca să mă vindec, am scris asta:

bătrânul şi arhontele

bătrânul se uită la cel care i-a făcut semn să intre cu un gest milităros, ca de ofiţer neamţ. nu era sigur că înţelesese bine, ce se face dacă a-nţeles greşit, îi e prea ruşine să-ntrebe, dac-ar fi după el, n-ar mai scoate un cuvânt până la sfârşit, ce-i mai trebuie unui om bătrân întrebările. intră. încăperea e mare, rareori a mai văzut o încăpere aşa mare, doar prin hangare şi silozuri. ba nu, şi în casa poporului, unde l-a dus acum vreo câţiva ani fiu-su mihai, la bucureşti. dar acolo încăperile, cât de mari, au fost luminoase, nu ca aici, dondănind de beznă. simte sub picior covorul moale, ca o plăcintă aburindă. lângă cămin, stă Arhontele.

cu spatele. în picioare. sprijinit de baston. flăcările din cămin i se joacă cu umbra, iar aceasta tremură de frică. bătrânul aşteaptă câteva clipe nemişcat şi se întreabă dacă se va obişnui cu prezenţa Arhontelui, cât va sta aici, cât va depinde viaţa fiului său, Mihai, cel ce l-a dus la bucureşti, să vadă casa poporului. şi în timp ce Arhontele stă acolo şi el nemişcat, inima bătrânului porneşte să bată cu putere, de parcă a apucat-o iar tinereţea: prezenţa străină a Arhontelui părea s-o-nhaţe pe cea a fiului. iar dacă chipul s-ar întoarce, nu mare mirarea ar fi să-l vadă nu pe Arhonte, ci pe Mihai. nu pe Mihaiul cel de-acum, ci pe cel dinainte.

- curaj, tătăiţă, îl îndeamnă Arhontele.
înaintează cu paşi mici de picioare obosite.
- am auzit că ai nevoi de banii mei.
Arhontele îşi întoarce chipul. pe jumătate luminat de flăcări, îşi arată mustaţa imensă, ridicată a rânjet pe-adânciturile feţei. cum de nu-i spusese nimeni să şi-o radă? era oribilă!
e un om obişnuit până la urmă, ca şi mine, să nu-mi fie teamă, îşi spune bătrânul. doar că are mulţi bani, iar eu n-am. numele lui e Sorin Ovidiu Briză, un cetăţean oarecare, domnule, care fură din averea statului, a noastră, a tuturor, hoţ neprins deci om de afaceri cinstit, aşa-i după revoluţii, ca şi după războaie, corupţia corupe totul, până şi rădăcina ierbii.

- am nevoi de bani. nu-i vreau pentru mine, ci pentru băiatul meu.
îl vede pe Mihai citind şi nimic nu-l mişcă pe bătrân în cei optzeci de ani ai lui decât serile când îl priveşte pe Mihai citind. ar vrea să-i spună - nu te mai istovi atâta cu cartea, dac-ar sta acolo înţelepciunea, lumea ar fi devenit demult mai bună. du-te în lume şi te zbenguie cu faţa Voichiţei de peste drum, culcuşeşte-te-ntre pulpele ei, soarbe-i mirosul, prăvale-te cu ea prin fânuri, în raza de soare, mergi să-noţi cu flăcăii în balta de pe deal sau du-te şi rătăceşte prin bucureştiul tău de unde te-ntorci mereu cu valiza doldora de cărţi. de fapt, bătrânul nu spune niciodată nimic, lasă doar teama să-i înăbuşe înăuntrul, aşa cum boala înăbuşe înăuntrul fiului: teama că băiatul îi poate muri înainte, iar el şade, cel mai prost dintre oameni şi nu poate face nimic, precum a văzut într-o iarnă o lupoaică înecându-se cu puiul ei în bot, pe ceilalţi a reuşit să-i arunce pe bucăţile sparte de gheaţă, afară de cel ce i se zbate acuma în gură. şi n-a ştiut niciodată dacă lupoaica îi sfărâmă puiului gâtul înainte de-a se duce la fund sau vrea să se bucure de ultima privire vie.

- dar trebuie să-mi dai ceva în schimb. ştii asta, nu?
parcă nu mustaţa vorbeşte, ea e preocupată de puiul rânjetului, ci un televizor ascuns pe undeva, prin vreun colţ. bătrânul mijeşte ochii, îi caută pe-ai celuilalt. ascunşi după mustaţă şi după părul vâlvoi de pe frunte, vor să vadă dar să nu fie văzuţi. ca găvanele ce vor să se-ascundă dintr-un cap de mort. dar ochii-i scapără strălucitor, ca ai unei dihănii ce simte prada. Sorin Ovidiu Briză pe post de hârcă - un diavol căruia să-i vândă sufletul.

- nu-ţi cer sufeltul, tătăiţă, stai liniştit, nu cred în aşa ceva. altceva am aflat că ai şi mă interesează.
da, e ceva de care vrea să scape, de fapt chiar a scăpat de-o bună parte, odată cu vârsta. acuma însă îi pare rău, vrea s-o recapete din nou întreagă, ar întoarce şi timpul înapoi, ar retrăi totul încă o dată, ba chiar înzecit, însutit, veşnic, doar să-l salveze pe Mihai.
- da, mai am ceva, mărite Arhonte!

ah, să se plesnească peste gură: oricât ar fi el de Arhonte, nu-i spui omului pe poreclă, lumea-i zicea SOB, nu Arhonte, cum de nu şi-a dat seama, la vârsta lui, trăieşti degeaba dacă nu mai ştii că nu-i spui omului pe poreclă, dar degeaba.
Arhontele îşi luminează şi mai tare ochii, semn că-i place.
- mai am, mărite Arhonte, reia bătrânul. şi sunt gata să ţi-o vând pe toată.
lui nu-i mai foloseşte.

- bine, tătăiţă, abia aştept să-ţi iau de pe cap ce-am stabilit: toată experienţa războiului pe care ai trăit-o, lagărele germane în care-ai fost închis, prizonieratul de la ruşi, rezistenţa din munţi, Piteştiul, memoria ta toată sau măcar ce ţi-a mai rămas din ea. habar n-ai ce viaţă plicitisitoare avem noi, miliardarii, pân-acum am tras să facem bani, acum stăm aici în căsoaie pe sute de hectare şi nu ne mai rămâne decât să ne distrăm pe seama oamenilor săraci - doar aşa simţim că banii ne mai folosesc la ceva.

confesiunea e întreruptă. de niciunde, reapare cel care i-a făcut semn să intre cu gestul milităros.
- ia-l şi scoate-i memoria din cap, dă oridin Arhontele. nu uita, de-abia dup-aia să-i dai cei 200000 de euroi pentru tratamentu lu fi'-su.

bătrânul se-ntoarce încet spre uşă, cu paşi mici de picioare obosite. parcă l-a mai lăsat teama, acuma a făcut ceva pentru Mihai şi poate va fi posibil să-l salveze.

domnişoara proust

un text

o vreme, o-ntâlneam în fiecare dimineaţă. când ieşeam din scara blocului g3, coboram treptele late cu dale desprinse, treceam de gardul verde şi, în loc să mă uit regulamentar la maşini, traversam căutându-i silueta. nu m-a călcat nici o maşină, ceea ce înseamnă că trebuia pur şi simplu s-o văd de fiecare dată. era acolo, parcă aşteptându-mă pe mine. mă bucuram, dar căutam să nu se vadă, îmi încetineam mersul, deşi inima-şi repezea bătutul, m-apropiam, uneori mai tare, alteori nu, dar era evident că ne pândeam reciproc, fiecare observa că e observat. am aflat mai târziu unde coboară, până să intrăm în vorbă mă preocupa doar să urc în acelaşi troleibuz cu ea, dar pe altă uşă, apoi să mă lupt să răzbat prin grămada de bătrâni, unii cu paporniţe pe roţi, alţii cu mirosuri grele pe haine şi să găsesc victorios un loc aproape, şi doar când era prea aglomerat urcam pe aceeaşi uşă pe care urca şi ea, uneori o atingeam ca din greşeală de paralizam tot, aşa timid şi prost eram.

aş fi numărat dimineţile-acelea, dar mai bine nu, căci iată, am acum memoria, singura care nu-nşeală, ştiind totdeauna ce face, cred c-a durat o vară, a doua de când mă mutasem în bucureşti titan, pe strada unu lucreţiu pătrăşcanu, şi eu nu cutezasem nimic. până-ntr-una din zile, când de dimineaţă plouase şi geamurile erau vărgate de mizerie, mi-a-nfipt faţa plictisită de băi, da' pămpălău flauşat mai eşti, să nu schiţezi tu nimica de-atâtea ori, un cât e ceasu', colo, şi mă simţeam singurul bărbat fără coaie din universul ăsta în continuă expansiune, şi chiar atunci mi-am dorit să n-o mai găsesc de-a doua zi niciodată în staţie, aşa aş fi intrat în panică deznădejde disperare orice, doar neputinţa aceea de a-i adresa un cuvânt nu.

- nesimţiţi şoferii ăştia, stau toţi la vorbă la cap de linie apoi vin unu' după altu', aşa mi-a zis, iar eu am fost bucuros de acord, înainte de a-mi da seama că cel cu coaie fusese ea, nu pămpălăul flauşat de mine, şi nu i-am zis decât
- da, aşa e, şi mi-am scos pieptul înainte, ca un pierre curie când i se vorbea de geniala-i nevastă, o, de câte ori n-am făcut mişto dup-aceea, când vorbeam nopţile, în parcarea blocului ei, eu lipit cu spatele de roata unei dacii, cu mâinile adunând genunchii, ea şezând pe bordură, sorbind franţuzeşte ţigara, ea trecând apoi la lucrurile cu-adevărat importante.

kestii imoralistice

ai auzit? monicăi îi place tare mult să facă sex oral cu iri în public, bucurenci ar fi bisexual, tucă, onanist, iar ăla care n-a vrut să iasă cu mine e gay, mi-a zis mie cineva că n-are prietenă etc.
noi, românii, ortodocşi încă de la decebal şi traian până la becàli, ne exprimăm public indignarea vizavi de viaţa intimă apocaliptică a celorlaţi semeni, noi n-am încercat niciodată ceva mai altfel, normal sau anormal, indiferent ce înţelegem prin anormal, gore vidal spunea el că dacă prin „normal” înţelegem actul cel mai des întâlnit în viaţa omului, acesta e cel masturbatoriu, o fi fost la el, la noi niciodată. ce dacă proust scria de albertine şi se gândea la iubitul său şofer agostinelli, karenina era sătulă de impotenţa moşului ei, nabokov era un pedofil nenorocit, nietzsche a-nnebunit de la labă, cocteau îi cânta ode lui jean marais şi vicevercea, thomas mann saliva dupa picoli, joyce, după italience focoase, van gogh după fra-su, ce dacă anais nin trăgea partuze, oare pascal bruckner e urino-scatofil?

noi când facem dragoste ne îmbrăţisăm şi ne sărutăm iar el întotdeauna stă deasupra, dar sincer n-am avut ce se cheamă îndeobşte orgasm, noi nu. divorţăm pentru că nu ne mai înţelegem, sexul n-are nici o legătură, cine ia copilul.
 
am început şi noi să vorbim mai mult despre sex, doar sexul vinde, înainte nu se vorbea, se făcea, şi să-ţi mai spun despre, e frigidă, săraca, nu, nu eu, iar lui nu i se mai scoală, nu, nu mie, io am bani de viagra, nu, noi nu vom sfârşi singuri, bătrâni şi uitându-ne pe fereastră la porumbeii ce se giugiulesc primăvara, e bine că ei nu sunt oameni.
hi hi hi, ce ţi-e şi cu sexu’ ăsta, ce i-o fi venit poetului nostru naţional să zică: toate fiinţele-ar fi nule,/ fără pizde, fără pule, e influenţa vagaboandei de veronica, fără îndoială.

cea de sus este o pictură intitulată l'Origine du monde, adicătelea Originea lumii, pictată de pictorul clasic francez Gustave Courbet în 1866.