unul dintre filmele mele de suflet -nu ştiu cum să-l cataloghez, dar parcă mai contează?:
film despre trecut
film despre copilărie
film despre cinema
film despre dragostea pierdută
film de simboluri
despre italia
despre europenitate - orice ar însemna asta -
despre emoţie
et cetera.
datorită acestui film mi-a fost dragă mai apoi monica bellucci şi am rezistat prea-lungului şi imposibilului baaria.
şi tot datorită acestui film îl iubesc pe morricone.
enfin, un film la care să mă-ntorc când vreau să mă-mbăt de emoţie... :)
şi scena la care de obicei chiar îmi dau lacrimile - la propriu:
varianta pe care am vazut-o eu (extended) mi se parea cam intinsa la sfarsit: m-a cam si deranjat ca Tornatore a incercat sa satisfaca gustul gospodinelor si i-a dat lui Toto o ora de dragoste cu Elena, sa iasa un fel de happy end.
RăspundețiȘtergereor, dupa mine, scena inmormantarii lui Alfredo (jucat magistral de Philippe Noiret) e finalul logic al filmului, dincolo de care restu-i melodrama...
p.s. indraznesc sa-ti sugerez o recomandare, din alte copilarii..."La vie devant soi", in regia lui Moshé Mizrahi, cu Simone Signoret in rolul madamei Rosa, dupa romanul omonim al lui Romain Gary (tradus in romaneste, din cate stiu, in colectia Cotidianul).
Filmul e absolut genial!
RăspundețiȘtergereasta da recomandare!
RăspundețiȘtergere