brandul ca dilemă

a fost odată ca niciodată. pe când eram student în bucureşti şi mâncam la o cantină din centru, unde am dat peste prima ciorbă de vacă cu carte putredă într-însa; pe când mcdonald's-ul era restaurant de lux şi tot studentul voia să lucreze-acolo; pe când iliescu era conducătorul dintotdeauna de după ceauşescu şi nu părea să plece vreodată cu clica-i neocomunistă.

se întâmpla că eu citeam ziarul lui pleşu - dilema -, al gds-ului - 22 -, şi al lui dinescu - academia caţavencu - şi comentam cu prietenii ce mai scriau pleşu, dinescu, ornea, boiangiu, creţia, patapievici şi alţi intelectuali pe care eu, provincial constănţean nu-i ştiam decât de la televizor, de la emisiunile lui iosif sava sau de la târgurile de carte. toţi aceştia, inclusiv dilemate, reprezentau altceva-ul, altfel-ul, erau ceea nu găseam în jur - viziunea normalităţii, într-o ţară anormală.

aseară, la nottara, împreună cu o sală plină, am sărbătorit cu echipa nouă a dilemei (vechi) şi cu câţiva din echipa veche al 18-lea an de existenţă a revistei. amintiri plăcute sau neplăcute, întrebări şi răspunsuri, în dulcele stil românesc. şi o dezamăgire: la întrebarea unui tânăr care este viziunea dilemei (vechi), actualul redactor-şef a mărturisit că el, ca lider, nu are una, în afara plăcerii de a scrie. or, un lider fără viziune nu e tocmai cuşer.

pe drumul acasă, mi-am dat seama că ceea ce a reprezentat pentru mine dilema nu mai există acum şi m-am simţit brusc bătrân: cei care formaseră spiritul dilemei - unii dispăruţi - aduseseră cu ei o părticică din caracterul lor puternic, format cu trudă într-o viaţă: andrei pleşu, radu cosaşu, zigu ornea, magdalena boiangiu, tita chiper, leo şerban - ei formaseră brandul. iar redacţia tânără de azi are o misiune grea: să ducă mai departe în viitor moştenirea şi să-şi formeze în acelaşi timp propriul caracter. cu un  şef fără viziune, îmi închipui că va fi greu. 

dar eu sper că cele câteva puţine lucruri bune din românia vor merge mai departe mulţi ani. 

să ne revedem peste alţi 18!