să-ţi faci pantofii

în româneşte există expresia a-ţi face pantofii, care presupune a-i şterge, a-i da cu cremă apoi a-i lustrui. este un proces laborios, echivalent aproape cu a-i confecţiona şi multe povestiri şi picturi au ca subiect lustragiii. ţin minte că în anii '80 mai găseam pe stradă ţigani lustragii, bătrâni...

acum meseria aceasta a dispărut, ca şi obiceiul purtătorilor de a-şi face pantofii: acum se poartă adidaşi sau bascheţi care, cu cât sunt mai murdari şi rupţi, cu atât sunt mai cool.

de pat, ce vreau să spun este că am moştenit de la tata - militar în rezervă - obiceiul de a-mi face pantofii, iar de la mama vorba că strălucirea pantofilor şi dunga pantalonilor spun totul despre un bărbat. din păcate însă, îndeletnicirea de a-mi face pantofii încep să o pierd. din lene.

cum am spus, tata e ofiţer în rezervă şi îi place să-mi spună cum tatăl lui îi lustruia pantofii înainte de a pleca la academia militară. ba mai mult, când ajung pe acasă, tata îmi lustruieşte pantofii şi pot spune că gata, în familie am instaurată o tradiţie, a făcutului de pantofi urmaşilor. urmează ca, de voi avea copii, să le fac şi lor încălţările - de orice fel vor mai fi fiind acestea.

iată plăcerile personajului principal din regele arinilor de michel tournier, traducere de bogdana savu neuville:
una dintre micile mele consolări e aceea de a-mi da panrtofii cu cremă. dar ce-mi place cel mai mult este să pipăi un pantof şi să-mi strecor mâna înăuntrul lui. ce plăcere să-ţi acoperi degetele cu materia asta albicioasă, translucidă, cu parfum puternic de terebit şi să masezi îndelung pielea, să-i hrăneşti toţi porii, să-i înpoi cutele, să-i acoperi cusăturile. prin [acestă libertate a mea] îmi regăsesc buna dispoziţie, calmul, îngăduinţa. mîinile mele iubesc pantofii. de fapt, ele suferă că nu sunt picioare, ca fetele prea înalte care regretă toată vaiaţa că nu s-au născut băieţi (p.44)