un film foarte drag
alături de vertigo, cel mai aproape film al lui hitchcock îmi este rebecca, din 1940.
pe lângă romanul de atmosferă al daphneei de maurier, regizorul adaugă fiecărei scene fragmente muzicale, ochi măriți de spaimă sau nebunie, dar mai ales lumini și umbre, cadre misterioase, din care cea mai reușită mi se pare cea celebră a prezenței în absență a rebeccăi, soția moartă. doar cu mișcări de cameră, pe cuvintele lui sir laurence olivier, hitchcock creează un adevărat personaj. iar dacă în scena în care chelăreasa de la manderley o povestește pe rebecca prin obiectele ei, aici, e însuflețită doar prin cuvinte, muzică și mișcare de cameră. cinema adevărat!
mai sunt scene memorabile pentru mine, fața terifiată în zeci de moduri ale nevestei gâsculițe, sau chipurile diavolești ale chelăresei (o dame judith anderson magnific pusă în valoare).
ascultă zgomotul valurilor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu