„toate bufnițele“ de filip florian

filip florian 
 toate bufnițele 
editura polirom, iași, 2012 
275 de pagini legate 
 coperta de luca florian

limba bufnițelor 

evident că era un roman așteptat, cel puțin pentru mine. entuziast din cale-afară de surpriza stilistică a zilelor regelui, am terminat toate bufnițele pe un ton temperat, chiar dezamăgitor.

m-am străduit să nu compar acest roman cu precedentul, dar nu puteam să-mi gonesc din memorie acea lume a bucureștiului de secol 19, acea lume fantastică văzută cu ochii motanului siegfried, pe măsură ce dădeam peste un puști dintr-un sat de munte, luci, și peste prietenia lui cu un necunoscut sexagenar, emil. pe măsură ce dădeam peste aventurile copilului, destul de cuminți, sau de amintirile de familie ale vârstnicului, destul de comune.

în mod cert, reușita acestui ultim roman este stilul, în a cărui umbră stă permanenta dorință a lui filip florian să povestească. aminteam în cronica mea la precedentul roman de flaubert. și mă gândesc dacă, din dragoste de povestit și de stil, filip florian nu-și dorește și el, ca scriitorul francez, să scrie un roman despre nimic. dar lui flaubert nu i-a reușit, căci e mult mizantropism, ironie, dispreț față de spiritul burghez al timpului său. ce i-a reușit autorului român?

puștiul luci descoperă trăiește aventurile modeste ale adolescenței - urmărirea femeilor la saună, a filmelor erotice la internet-cafe, încasarea ilegală a unei taxe de trecere de la turiști, descoperirea unui castel, prinderea unui șoricel etc. -, dar cunoaște aventurile mari ale vieții amicului său, emil. acestea pornesc de la vremea războiului și a bunicilor și sfârșesc cu vremea socialistă a propriei familii destrămate și a singurătății. este un roman al datului mai departe: așa cum bunicul lui emil, bijutier, dă și el mai departe ceea ce primește de la un coleg de celulă, N., la gherla; și emil dă mai departe adolescentului educația livrească și jurnalul. ba chiar îi dă o voce, să povestească, de la începutul romanului și până la sfârșit. și îi mai dă mai departe limba bifnițelor.

bănuiala mea e următoarea: sălbăticiunile au în gheare și în copite un mic buton, nedescoperit încă de zoologi, pe care, apăsând la fiecare pas, răspândesc în jur bucuria. altfel nu-mi explic ce se petrece cu mine, subit, când coada unei vulpi lucește arămiu, când coarnele unui cerb străpung zăduful sau răcoarea, când caprele negre se preling pe bârne și stânci, când puii de mistreț aleargă în șir indian, mereu în spatele scroafei, cu spinările lor vărgate, ca o pijama. țipetele bufnițelor nu intră aici, în capitolul ăsta, ele sunt o vrajă aparte, de neînlocuit. ca să cobori în adâncurile lor, nu te ajută o coardă de alpinism, acolo trebuie să dai din aripi și, din când în când, să te lași purtat de curenți, plutind. (p.208)

 

purtat de cuvintele lui filip florian, când închizi toate bufnițele, îți pare rău că s-au terminat. că te-au purtat așa de puțin timp pe limba lor unică. că te-au dus așa de puțin timp pe file de poveste.

însă povestea?

p.s. o reușită mi se pare supracoperta cărții, aparținând fiului scriitorului, luca florian. merită un bravo!

foto autor de eduard enea, de aici

alte impresii la ionuca, sever gulea, valentin (semne bune), marius chivu.
___________________________________________________________________