chiar dacă nu câștiga ursul de aur la berlin, m-aș fi dus la film, așa cum am fost la medalia de onoare, al aceluiași regizor. pentru că e o temă în care cei doi scenariști - călin netzer și răzvan rădulescu au devenit experți (primul, prin filmul amintit, cel de-al doilea prin felicia, înainte de toate): relația nevrotic-obsesivă dintre părinți și copii. un subiect cathartic, cum a afirmat, la finalul proiecției, regizorul.
la mai mult de jumătate de film, am asistat la un film românesc "clasic": cadre statice, minimaliste, cu acuratețe de documentar. limbaj frust, uneori prea colorat. gesturi tăceri. gen puiu, mungiu, porumboiu. există totuși ceva diferit, glamourul societății de astăzi, a parveniților cu bani. o aniversare într-un viloi, apartamente duplex în ansambluri rezidențiale, audi-uri și mii de euro. câteva zeci de minute, doar pentru un final apoteotic.
la final, totul se dezlănțuie și ia aspect de tragedie antică. în fața morții unui copil, maternitatea - perfect întruchipată de luminița gheorghiu (eroina din moartea domnului lăzărescu) - nu mai are frâie și izbucnește prin ceea ce are ea mai frumos - copilul ca ideal frumos. două-trei gesturi memorabile ale copilului iubit salvează urâțenia unei întregi vieți. și poate - nu avem de unde să știm - îl salvează chiar și pe fiu.
un film puternic, al cărui final m-a impresionat puternic. de văzut.
nota 6 din 7.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu