30 august 2013

acasă ca o călătorie

desen de dragoş butuzea

am fost dezamăgit când în cele câteva călătorii pe care le-am făcut în viaţa mea - nu doar în străinătate, dar şi în românia - am întâlnit prea multe lucururi familiare, exact ca acasă: nişte copaci la fel, un anumit aer la fel, o luminozitate de cer, chiar case şi oameni la fel. în acest univers nou pentru mine, îmi intraseră elemente familiare, obişnuite, de care voisem să scap. mi-a părut rău, căci se dovedea că efortul de a ajunge undeva era - chiar şi parţial - zadarnic.

am fost dintotdeauna fascinat de exemplul filozofului immanuel kant, care nu a ieşit - se spune - din oraşul lui toată viaţa. şi totuşi, de acasă, a înţeles lumea şi pe el însuşi într-un mod ce a revoluţionat întreaga gândirea modernă occidentală. şi-am mai fost fascinat de exemplul lui marcel proust care-şi acutiza simţurile până la extrem - pe la noi o făcea blecher- pentru a îndepărta obişnuinţa lucrurilor, această ucigaşă a plăcerii vieţii.

acasă e acelaşi univers minunat! e aceeaşi lună ca la paris. aceiaşi copaci ca la lisabona. acelaşi beton ca la barcelona. la mine, la constanţa, am acceaşi apă ca la ocean. şi din contră, oamenii de lângă mine sunt mai fascinanţi decât italienii, norvegienii, patagonezii, pe care nu-i voi cunoaşte mai mult decât ca un străin.

poate mirosurile vor fi fiind altfel, poate anumite lumini, poate anumite climate - dar cât merită ele?
iar albumele, internetul, google maps - sunt instrumente care compensează din plin dorinţa de cunoaştere a reperelor culturale şi turistice worldwide. nu e nevoie să mergi la paris să-l vezi pe davinci. la florenţa, să-l vezi pe michelangelo.

să ne dezobişnuim de lucrurile din jurul nostru, să le privim ca şi cum am fi nişte călători, să privim cu atenţie frunzele din copacul din faţa casei - vor fi mereu altele, cum şi noi suntem mereu alţii. să ne uităm mai cu luare aminte la oamenii de lângă noi, imposibil să nu aibă ceva frumos, dacă ştim să privim. 

să nu ne lăsăm în voia obişnuinţei. pentru că apoi vin prejudecăţile. apoi frustrările. şi iată cum ni se fute lumea.


4 comentarii:

  1. Citeam, și mi-am zis că se pot oricând suci argumentele și să-ți dea altfel ecuația lingvistică, dacă așa ți-ar fi năravul în acea clipă, dar apoi am ajuns la ultima propoziție : 'și iată cum ni se fute lumea' - felicitări, abia aici ați ieșit din sofism.


    PS : Kant a ieșit de câteva ori din Königsberg, referința e prin cartea lui Manfred Kuhn de la Polirom, din câte îmi amintesc. De altfel, mai multe anecdote sunt false locuri comune, după cum faima unui nume e dată de suma neînțelegilor stârnite în jurul acelui nume.

    RăspundețiȘtergere
  2. Totuși au mai rămas locurile unde putem muri!

    RăspundețiȘtergere
  3. Salut!
    Pentru ca imi place blogul tau, am inceput sa-l urmaresc. Te astept pe la mine http://filmandotherstories.blogspot.se/
    si daca ai placere sa ma urmaresti...
    :) O toamna frumoasa iti doresc!

    RăspundețiȘtergere
  4. Mde ! Cand sa cad in admiratie, am citit ultima propozitie...

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...