„originea lumii“ sau pizdă ascunsă?

desen de merav shinn ben-alon, după deborah de robertis

faptele

artista luxemburgheză deborah de robertis a devenit celebră peste noapte expunându-și vaginul deschis sub originalul tabloului lui goustave courbet, originea lumii. 

cine nu cunoaște tabloul lui courbet, este vorba despre un tors de femeie cu picioarele desfăcute în care sexul plin de păr, șade tolănit în toată realitatea lui artistică. 

pentru a descifra mesajul tabloului, nu putem decât să ne punem câteva întrebări: sexul explicit aparține unei femei anume, sau unei femei anonime, a femeii în genere? deși umbra pornografică a tabloului i-a împiedicat vreme de 100 de ani pe muzeografi să-l expună, sexul femeiesc este pictat, ceea ce înseamnă că el este re-produs, re-creat. el este o operă - bună sau proastă - totuși o operă de artă. tabloul lui courbet cuprinde un mesaj construit cu mijloacele artei picturale - culoarea - pentru a produce privitorului emoție și cugetare. rolul artistului - spune will gomperz (o istorie a artei moderne, polirom, 2014) - este să privească lumea din altă perspectivă și să încerce să-i dea un sens sau să facă un comentariu despre ea prezentând anumite idei care nu au nici un scop decât ele însele. (p.28)

gestul „artistei“ - performance sau exhibiționism?

să ne întoarcem la artista exhibiționistă. conform declarațiilor ei, citate de huffington post, intențiile ei au fost acelea de a arăta, pe ea însăși, și mai mult decât arată tabloul lui courbet (despărțindu-și, cu degetele labiile). este un performance cu un mesaj care completează mesajul lui courbet:

dacă ignorați contextul, ați putea interpreta acest performance ca pe un act de exhibiționism, dar ceea ce am făcut nu a fost un act impulsiv. există un decalaj în istoria artei, anume punctul de vedere ce lipsește și care aparține obiectului pe care îl privim. în pictura sa realistă, pictorul arată picioarele deschise, dar vaginul rămâne închis. el nu dezvăluie gaura adică ochiul. eu nu-mi arăt vaginul, ci dezvălui ceea ce nu vedem în pictură, adică ochiul vaginului, gaura neagră, acest ochi ascuns, această prăpastie, care, dincolo de trup, se referă la infinit, la originea originilor.

există însă o problemă: fără explicațiile artistei, gestul ei „nu rezistă“. după mine, originea lumii, odată personalizată, își pierde atributul general. în cel mai bun caz, vaginul lui deborah de robertis poate reprezenta originea descendenților ei în devenire. să amintim aici și acel mister ce învăluie sexul feminin, părul des și negru având aici rolul de văl ce ascunde, invitând - cum spuneam mai sus - la căutare, la ghicire, la imaginar.

or, dezvăluirea, expunerea directă, nemijlocită a vaginului, nemedierea prin nimic a acestuia - prin nici un instrument artistic, ci doar prin expunere directă - face din acest performance doar un act de exhibiționism, produs întâmplător sub un tablou de courbet. din păcate pentru artistă, gestul ei nu înseamnă - pentru privitor - decât expunerea unei pizde la vedere, atât de direct, încât frizează obscenitatea.

nu orice gest al unui artist poate fi numit artă, dacă el nu este creat, sau măcar re-creat. dacă mesajul nu este mediat printr-un obiect cultural. dar corpul artistei este obiectul cultural-artistic aici, veți spune. nu, corpul este un obiect natural, și nu prin tragerea labiilor îl transformăm într-unul cultural.

altfel, absolv facultatea de arte, merg în fața statuii la david a lui michelangelo, îmi dau pantalonii jos și-mi excit penisul susținând apoi că vreau să arăt simbolul masculin falic al regelui evreu, care i-a scăpat sculptorului italian.