„flash-uri din sens opus“ de marian godină

marian godină

 flash-uri din sens opus

ed. curtea veche, bucurești, 2016

190 de pagini broșate

 autor coperta: neprecizat

polițistul ca erou

în românia de acum, încă bolnavă după neocomunismul alienant de atâtția ani, orice efort pentru normalitate presupune - încă - curaj și perseverență. mai ales în instituțiile de stat, cloace în care se adună sodom de scursuri umane, nulități însetate de șpagă și putere.

oricine nimerește aici are de ales: ori se adaptează la mediu, ori devine dușman și și-o ia la greu, zi de zi, până se satură și-o șterge.

marian godină, tânăr polițist din brașov, s-a decis să se pișe contra vântului și a ales facebook-ul ca principală armă de luptă contra cretinismului funcționăresc, mai ales cel superior, cu grade. nu a lipsit și un scandal, la cel mai înalt nivel - amenințarea din partea sefului direct, apoi a șefului ipj brașov - ca numele lui godină să devină simbol al luptei contra sistemului imbecil și corupt al statului. și a urmat, evident, și cartea.

lectură pentru seninul vieții

mărturisesc că sar în sus iepurește când găsesc cărți amuzante, care înseninează încrâncenările vieții și depresiile frustrărilor personale. astfel de cărți sunt foarte rare și oricine cu o experiența cât de cât a scrisului știe că să scrii cu umor e greu. greu tare.

marian godină nu e un stilist, are multe inabilități literare, însă observă și reține și concentrează în câteva pagini întâmplarea, flash-ul situației și poanta de la sfârșit. povestirile sale, multe autobiografice - luarea bacului cu amenințarea corijenței la română, admiterea la școala de poliție, cursurile și ucenicia, două aventuri amoroase, abuzurile șefilor și amenințarea cu datul afară - altele, anecdotice din infernul traficului rutier surprind excelent românia de azi cu porcoșeniile și dobitocii ei.

- Păi de ce să suflu [în etilotest], dacă nu eu am condus?
- Dar cine a condus? l-am întrebat eu, anticipând răspunsul lui.
- Câinele! a răspuns răspicat omul, arătând cu degetul spre vinovat, care ședea în șezut cuminte. (p. 64)

- Mergeți cam haotic, s-a întâmplat ceva?
-Sincer, nu s-a întâmplat, dar e pe cale să se întâmple. Am o urgență. 
- Ce fel de urgență, medicală?
- S-ar putea chema și așa... e... grav... chiar nu mai pot... trebuie să ajung urgent acasă... chit că îmi e rușine... vă spun... fac pe mine... chiar nu am mai pățit așa ceva... vă rog... 
Șoferul mi-a dat actele, iar eu am plecat spre mașina de poliție pornit să scriu sancțiunea. Omul a coborât după mine și, văzând că nu mă poate îndupleca, a început să urle:
- Domn'le, MĂ CAC PE MINE! Chiar nu înțelegi? (p.66)

Nu sunt misogin, dar conform statisticilor făcute de mine, noaptea, la volanul unei mașini care circulă fără lumini, se află un bărbat beat sau o femeie trează. (p.149)

Paradoxul limbii române îl reprezintă un cuvânt care, deși e foarte masculin, e de gen feminin. Dacă nu îl știți, mâine, când vă întâlniți cu un prieten puneți-i întrebarea:
- Mă, ție ce ți-a adus moșu'? (p.150)

dar meritul principal al cărții nu este acesta - că provoacă amuzament - ci că militează subtil pentru o normalitate a exercitării cu implicare și responsabilitate a meseriei de polițist - atât de promovată în cultura cinemaului occidental, dar atât de indiferentă și nerespectată pentru cetățeanul de rând:

E meseria pe care ți-ai ales-o și nu te plângi. Nu ceri să fii iubit de lume, nici să fii simpatic. Ești demn și nu ceri milă. Dar îți dorești să fii respectat. (p.106)

chiar dacă nu se crede scriitor, marian godină reușește ceea ce mulți scriitori (sau wannabe) nu reușesc: să scrie cu umor și să ofere un model - prin el însuși - de schimbare în lumea frustrantă în care trăim.