crénom

observ că citesc despre muribunzi, e a doua carte după cea despre oscar wilde de aici. dar nu m-am putut abţine ştiind că autorul cărţii de faţă este cunoscut mai mult ca filozof decât ca romancier, şi lucru ciudat - e-o carte scrisă foarte bine.

în afară de câteva lecturi din jurnalul lui baudelaire şi de câteva articole critice despre estetică, nu ştiam mai nimic despre viaţa poetului. ei bine, romanul acesta a suplinit din plin lipsa. cu ingeniozitate.

nu ştiam c-a murit nebun, sifilitic, într-o mizerie cruntă, că ura belgienii şi-avea de gând să scrie sărmana belgie (o fi scris-o?), că s-a autoexilat la bruxelles, că ura "clanul" lui victor hugo, că-i plăceau femeile negre, că fusese şi prin india, că volumul său paradisurile artificiale e calchiat după cartea lui de quincey.


cartea e pasionantă, lévy a găsit bine mijloacele literare - câteva testimoniale ale celor care l-au cunoscut (jurnale sau scrisori) fie că sunt admiratori, fie amante, fie proprietărese, o mică intrigă poliţistă, amintiri ale lui baudelaire însuşi.
e importantă prezenţa ideilor poetului şi a filozofiei sale cu privire la artă şi viaţă.

charles baudelaire, foto de nadar

literatura este precum dandysmul: sterilă... scriitorii sunt ca lesbienele: nu copii, nu progenitură... artistul, cel adevărat, nu garantează decât pentru sine... nu făgăduieşte nimic, nu e înaintaşul nimănui... far izolat cu lumină intermitentă care, străbătând noaptea, nu se întoarce decât noaptea... e un sfârşit, nu un început... un capăt, nu un izvor... nu deschide niciodată calea, ci o închide... şi nimic nu îmi pare mai nătâng, mai respingător decât această imagine a unui artist care dă naştere altui artist, îl formează, îl reproduce - de ce, la urma urmelor, să nu ne închipuim, precum clanul hugo, uriaşe manufacturi de fabrica geniul în serie...? vă mai spun de asemenea că e târziu domnule... mult prea târziu... gloria le stă bine tinerilor... este însăşi floarea vârstei lor şi a făgăduielilor legate de ea... astăzi nu ar fi decât o aiureală jalnică şi indecentă... (p.242)

cartea este una ciudată - nici roman, nici eseu; nici adevăr, nici ficţiune.
şi tot ciudat este că pe cât m-am lămurit despre baudelaire, pe atât s-au născut alte nelămuriri: care sunt ideile lui baudelaire şi care ale lui bernard-henry lévy? bernard-henry lévy crede în ceea ce scrie sau doar vrea să epateze? baudelaire e doar un subiect de a transmite idei mizantropice şi strigătoare la cer sau baudelaire e un suflet afin căruia îi aduce un omagiu?

baudelaire, schiţă de manet (de aici)

bernard-henry lévy, ultimele zile ale lui charles baudelaire, editura babel, bucureşti, 1993, traducere de dolores toma, 350 pagini
coperta de wanda mihuleac