fericirea, în forma ei de maximă intensitate, există

scurt interviu cu scriitoarea gabriela adameşteanu

întrebarea 1:

dincolo de nostalgia epocii, în romanul "dimineaţă pierdută" sunteţi crudă cu toate personajele pasive, ce preferă să discute şi să se lase prinse de vâltorile istoriei. doar madam delcă si tînărul emigrant tudor "scapă". este pasivitatea un morb românesc?

gabriela adameşteanu:

nu eu sunt crudă cu personajele mele, ci viaţa este, de cele mai multe ori crudă cu oamenii. cred că un scriitor care se poartă cu mănuşi ori se îndrăgosteşte de personajele lui, le ia viaţa, le face inautentice.

pentru mine, vica delcă este un personaj esenţial tragic, cu multe momente comice. nu pasivitatea personajelor le-a distrus, ci istoria. timpul atotputernic care înghite tot. cât despre români, priviţi ca o colectivitate, aş spune că pasivitatea le este hrănită de un individualism exacerbat.

întrebarea 2:

dacă la proust - tema dumneavoastră de licenţă - trecutul e o rampă - prin artă - spre imortalitate, în "dimineaţa pierdută", trecutul românesc - cel burghez şi cel comunist - pare a fi condamnat la sterilitate. cum ne putem folosi de trecut într-un mod fertil?

gabriela adameşteanu:

da, la Proust trecutul, amintirea involuntară reprezintă o rampă spre literatură, artă. chiar o formă de imortalitate, gândea proust. nu cred că la mine trecutul e condamnat la sterilitate, de vreme ce îl evoc ca să arăt că ne tragem din el. singurul meu mesaj, dacă am vreunul, ar fi că prezentul este indisolubil legat de trecut.

întrebarea 3:

traducerea de la gallimard împreună cu celelalte traduceri a transformat "dimineaţa pierdută" într-un roman universal. vă consideraţi împlinită ca scriitoare, sau v-aţi planificat încă multe de scris?

gabriela adameşteanu:

mai întâi aş vrea să vă spun că mi-a plăcut ce aţi scris despre “dimineaţă pierdută”. cred că aveţi dreptate în privinţa unui anume risc ca ea “să moară lent“ prin clasicizare, să ajungă la cititori ca o lectură obligatorie, de clasă. dar poate o va salva ediţia mai “populară“, în top 10+ a editurii polirom, care se pregăteşte pentru luna august. poate şi ideea că e o carte tradusă (deocamdată în opt limbi, poate va mai fi şi în altele, tocmai am primit versiunea engleză, a apărut la northwestern university press, in sua). dar nici o traducere, oricât de bună, nu va echivala versiunea romînească, mi-a spus alain paruit, de aceea mi-ar pare rău să fie neglijată versiunea română. însă cărţile bune sunt redescoperite, chiar dacă prin supraexpunere intră la un moment dat în conul de umbră.

mi-a plăcut şi că aţi citit atât de atent cartea întreagă, citatele dvs. intră în preferinţele mele: într-un roman al său, orice autor are fraze, capitole, scene preferate.

în rest, nu doar dimineaţă pierdută, dar şi celelalte romane ale mele, „drumul egal al fiecărei zile”, „întîlnirea” sau „provizorat”( pe care l-am terminat in aprilie 2010, a apărut exact acum un an, şi va fi şi el publicat la gallimard, tocmai discut contractul), sunt relativ departe de gândurile mele. am început un nou roman şi lucrez in paralel la o carte de eseuri memorialistice. dar sunt încă la început cu ele.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust): 

care este ideea dumneavoastră de fericire?

gabriela adameşteanu:

îmi amintesc un moment din viaţa mea când m-am gândit că fericirea, în forma ei de maximă intensitate, există. fireste, pentru ca să o simţi trebuie să fii foarte îndrăgostit/a, şi să îţi împlineşti şi alte visuri, împreună cu iubirea-pasiune. asta se cam plăteşte prin momente de suferinţă. prefer anii de fericire echilibrată, când trăieşti o senzaţie de împlinire, de echilibru, când lucrurile merg bine, pe toate palierele vieţii tale iar suferinţa, de neocolit în viaţă, lipseşte. în imaginea mea despre fericire iubirea, familia, prietenii ocupă locul central. 

alte interviuri cu scriitori aici.  foto de mircea struţeanu.