interviu cu regizorul de teatru alexandru nagy

interviul meu il puteti citi aici.

„fiecare carte e un brand în sine“. interviu cu oana boca stănescu.

Headsome Communication este prima agenţie de comunicare din românia dedicată exclusiv proiectelor de promovare a lecturii. este întemeiată de oana boca-stănescu, cu mulți ani de experiență în pr-ul de carte și ioana grunewald, multă vreme directoarea centrului de carte germană. în numai câteva luni, agenția a inaugurat gala industriei de carte din românia - bun de tipar, a dus festivalul internațional de literatură la timișoara, iar la bookfest va reprezenta scriitorii de limbă germană, dpdv al comunicării. un început foarte bun pentru o agenție, și una de pionierat pentru industria de carte.

am pus 4 întrebări oanei boca stănescu, managing partner la headsome communication, să aflu mai multe despre ce se întâmplă în acest sector de business, al comunicării de carte, de care nu se aud foarte multe.     

dragoș c: împreună cu ioana grunewald, faci muncă de pionierat livresc prin headsome communication. dacă ai numi trei chestii prin care se face o bună promovare a lecturii în secolul 21, care ar fi acelea? 

oana boca-stănescu: până la munca de pionierat, Headsome face multă muncă de investigație și, o dată la cîteva săptămîni, exerciții de adaptare la cîte un nou context: am lansat agenția de cîteva luni, mai puțin de un an, timp în care a trebuit să colaborăm cu un minister al culturii care a schimbat 4 miniștri, au fost doi șefi la icr, fondurile afcn erau să dispară (sau chiar au dispărut și reapărut), în fine, exemplele pot continua. revenind la întrebare, o să încep nu prin a veni cu un sfat, ci prin a semnala o neînțelegere, una fundamentală care, de cele mai multe ori, se reflectă în campanii sau măcar în numărul demisiilor oamenilor care le orchestrează: anume, că PR-ul nu vinde, ci creează reputație; e informația care apare pe prima pagina a oricărui manual de PR. în viața de zi cu zi a celui care lucrează în PR-ul de carte, însă, nu de puține ori se întîmplă ca dosarul de presă și restul materialelor să nu valoreze foarte mult, în comparație cu situația stocului de carte. dacă ar fi să mă aventurez formulînd două sfaturi, aș spune aşa:

1) oamenii de PR nu trebuie să meargă după rețete standard, chiar dacă în discuție sînt fix două traduceri din literatura engleză contemporană, ci trebuie să caute potențialul fiecărui titlu în parte, deoarece cărțile dintr-o serie nu sînt precum băuturile răcoritoare dintr-o serie: în cazul cărților, fiecare titlu e un brand în sine, merită propria analiză SWOT. 

2) parcurgem o perioadă în care internetul își consolidează tot mai mult un teritoriu indispensabil pentru ce va reprezenta comunicarea în viitor. mulți dintre noi, însă, nu am avut vreme să pricepem pînă la capăt care sînt oportunitățile pe care ni le oferă noul mediu, așa că îl folosim în campanile de promovare a cărților ca și cum ar fi doar o extensie, încă o ocazie de a posta gratis comunicatele de presă. o bună campanie de promovare a lecturii în secolul 21 ar trebui să înțeleagă și să exploateze noile media (sau „now media” :) ) valorificînd specificul lor. 

d.c.: ați dovedit prin gala "bun de tipar" că industria de carte nu poate rămâne închistată în orgolii și plângeri de milă. de ce e nevoie ca lucrurile să se miște cu adevărat profesionist (în afară de bani)? 

de infrastructură. 

și de sprijin din partea statului (ministerul învățămîntului ș.a.). știu că editurile sînt S.C.-uri și că deci trebuie să se supună regulilor pieței libere. atunci, însă, cînd tirajul mediu, la 19 milioane de locuitori, e în jur de 1500 de exemplare, înseamnă că avem o problemă, iar pentru rezolvarea ei nu ajung micile și ambițioasele campanii de promovare imaginate de cîte o editură în parte. și, aş adăuga, de cîte un răgaz de tipul BUN DE TIPAR, pentru celebrarea reuşitelor. 

d.c.: veți reprezenta autorii de limbă germană la bookfest. cum i-ați impresionat pe nemți? 

gândiți-vă că sîntem printre puținele persoane din românia care știu ce înseamnă MUMMENSCHANZ :), cum am fi putut să nu-i convingem? lăsînd gluma la o parte (deşi, o să vedeți, nu-i chiar glumă, o să mai auziți acest cuvînt), i-am convins, prezentîndu-le un plan de comunicare care dovedea o bună cunoaștere a pieței de carte de limba germană, adaptat așteptărilor publicului român. cu alte cuvinte, am încercat să integrăm în planul de promovare destule „argumente” cît să depășim senzația de hypermarket cu reduceri pe care o pot lăsa cîteodată tîrgurile de carte autohtone. 

d.c.: vrei să ajuți breasla traducătorilor, ignoranți cu drepturile lor, și păcăliți de unele edituri. crezi că generațiile noi vor fi mai unite? 

într-adevăr, avem în plan, pentru această toamnă, un eveniment dedicat studenților care se pregătesc să devină traducători de literatură. și, ca să fim sigure că vom reuși să controlăm proiectul, ne-am gîndit să începem cu Masterul de Traductologie din cadrul Universității din București – un episod-pilot aşadar. mai exact, este vorba despre un work-shop de o zi, cu experți români și străini. care este statutul traducătorului, care sînt drepturile sale, posibilităţile de networking cu colegi de breaslă din alte ţări, şansele de perfecţionare, premiile sau alte tipuri de recunoaştere a meritelor – acestea sînt numai cîteva dintre subiectele pe care dorim să le facem cunoscute viitorilor traducători. 

interviul de la radio românia cultural - „născut în românia“

bogdan theodor olteanu, despre cărțile sale marcante

în dorința mea de a afla care sunt cărțile care au schimbat oamenii, am pornit o aventură printre oamenii profesioniști, mai tineri, modele posibile pentru alți tineri.

am început cu bogdan theodor olteanu, fost jurnalist, fost mecanic auto (2 săptămâni), blogăr și profesionist al PR-ului, managing director la borțun - olteanu. iată întrebările. și răspunsurile: 

                                                               ***
 

care e prima ta carte care ți-a schimbat prima oară felul de a vedea lucrurile?

dama cu camelii. a fost prima privire aruncată într-un univers complet nou – erotismul. și ce am văzut (citit) acolo nu semăna deloc cu proiecțiile mele. am citit-o când aveam vreo 12 ani. am plâns. am fost șocat. am fost de toate. ca impact nu cred că se compară cu nimic.
*

care sunt 5 cărți care ți-au făcut cultura livrescă și ce ai găsit, pe scurt, în fiecare?
1. biblia. (vezi răspunsul 3.)

2. odiseea - citez, scos din context, o fată înțeleaptă: ”îți arată că să umbli ca bezmeticul prin lume și să nu pricepi nimic e o fatalitate. ca să nu-ți mai faci probleme.” eu cred că spune și că există un echilibru fragil între opțiune și fatalitate.
3. richard al III-lea - o radiografie a obsesiei. de putere în cazul ăsta – dar mecanismul e același la toate obsesiile.
4. kafka, orice - trăim concomitent în mai multe lumi, iar granițele dintre ele sunt fluide.
5. suflete moarte - am rămas după ea cu o pasiune neostoită pentru escroci.
*

dacă ai fi profesor, ce carte ai discuta cu cei tineri?

biblia. și dacă ești credincios și dacă nu. este o carte infinită, o lecție de stilistică. dacă vrei să înțelegi cultura occidentală este de neocolit.
*

pentru ce carte ai purta în piața publică o pancartă, pe care să scrie „oamenilor, citiți asta!”  1984. pentru că numim democrație o stare căreia îi lipsesc câteva atribute ca să poată purta numele ăsta. 

foto sus de oltin dogaru

interviuri favorite

chestii livreşti

pentru că este posibil ca Marcel Proust să rămână în memoria oamenilor mai mult după acest chestionar-oracol decât pentru ciclul romanesc În căutarea timpului pierdut, aleg acest “interviu” pentru tema propusă. deci, chestionarul pe care Proust l-a completat la 20 de ani. [chestionarul/interviul lui proust]

* * *

boladenieve78

Je vous présente Houellebecq. Michel Houellebecq. Pentru ca l-a plictisit istoria din romanele lui Dumas dar i-au placut benzile desenate cu Pif. Pentru ca te pocneste in ochi cu adevaruri precum "people get married to have a personal life". Pentru ca l-am iubit de la "Particulele elementare" pana azi, cand il savurez in dialog cu Bernard-Henri Levy, si am tresarit dureros a recunoastere citind "Extension du domaine de la lutte" taman cand lucram ca programator. Pentru impertinenta asumata si libertatea de a se contrazice, pentru ca se inchipuie romantic si se vrea iubit. Pentru ca e uman si inteligent si scrie bine.

[interviu houellebecq]

* * *

Micawber

Tocmai mă bucuram că am un interviu cu Wagner, ba chiar unul publicat într-o carte cu ştaif, Wagner's Meistersinger: Performance, History, Representation (editor Nicholas Vazsonyi). Unul din contributori, Peter Höying, reproduce o convorbire cu compozitorul, sub titlul http://worldwidewagner.richard.de: An Interview with the Composer Concerning History, Nation, and Die Meistersinger. Până la urmă se dovedeşte că discuţia e inventată, cu tot parfumul ei de verosimilitate (la un moment dat intervievatul se plânge chiar că e întrerupt). E frustrant de-a binelea – n-am găsit niciun interviu real cu Wagner şi nici nu am cum să-l întreb, direct, „e adevărat, maestre, că vă plăceau pilotele de puf şi hainele de catifea, după cum susţine Thomas Mann, un individ care s-a afirmat după moartea dumneavoastră?” Aşa că adresa de mai sus trebuie luată ca parte a glumei (să nu-i vină cuiva ideea să-o acceseze). Linkuri la interviuri adevărate n-am.

* * *

bicicleta galbenă

Pentru că a scos din zona de confort atâţia mediocri dovediţi, dar ultra-prezenţi şi obositor de vizibili, spunând lucruri sincere într-o limbă ciudată & adâncă, de o rafinată simplitate. Şi pentru că, de fiecare dată când îi citesc interviurile, realizez cât de ipocrit/ipocriţi sunt/suntem în relaţie cu oameni pe care-i dispreţuim din rărunchi, dar le zâmbim strepezit – precum în viaţă, aşa şi pe bloguri. Da. Deci: Herta Müller.

[interviu herta müller]

* * *

delaskela

când am dat de ’’Ziua independenţei’’ era o zi de iarnă mă învârteam aiurea printr-o librărie văzusem un film cu titlul ăsta mi-am zis băi frate ditamai romanul pentru un film cu extratereştri răi dar eram în mare mare eroare nici vorbă de aşa ceva m-am lămurit citind un interviu într-o revistă dăruită de o doamnă aşa am descoperit pe unul dintre cei mai puternici prozatori din toate timpurile Richard Ford iar ’’ziua independenţei’’ nu are nicio treabă cu filmul e un roman remarcabil, la fel e şi ’’Cronicarul sportiv’’ artă narativă pură glorioasă.

* * *

milf 

Unde nu i-ar da dumnezeu un d-asta si lu' Eugenia Voda! 

* * *

Simona Radoi
Bun, interviul ales de mine este cel facut de Eugen Istodor cu Cristi Borcea: [interviul] Interviu ales din motive obiective, cu mentiunea ca in ziua aparitiei m-a sunat un prieten, dinamovist, sa ma roage sa il felicit pe Eugen Istodor.

* * *

S(f). Vasile  
Cititorule, ai conştiinţa împovãratã de atâta dialog cu Luciferii zilelor noastre? Ai cugetul nãclãit de atâta “culturã”? Alungã ACUM mirosurile neplãcute de pucioasã din viaţa ta de apoi!

Sigur aţi cãpãtat suficientã lecturã serioasã pentru azi, aşa cã uite un interviu cu tânãra speranţã a ligii terţe, Stelian “Maradona sixtinã” Baban.

[interviul]

* * *

puπla diletantă

mișel houellebecq îmbracă straie de gogâie într-un monolog de oferit drept exemplu pentru interviuri. din sutele de clipuri cu acest superstar dubios ăsta pare a fi un bun start în a-l cunoaște pe musiu, pentru că în ciuda aparențelor excentricitatea insăși - de altfel caracterizantă pentru mișel - se ascunde parcă timorată sub patul acelui hotel din la fel de dubiosul frankfurt.

[alt interviu houellebecq]

* * *

TuPac Cianur

Eu când aud de gonzo, mă gândesc la filmele porno în care actorul o face și pe regizorul, dar și pe cameramanul aruncându-și în centrul atenției șomâlca după care este avidă cucoana din film. Hunter Thompson este un gagiu care pare-se a oficializat gonzo-ul în activitatea jurnalistică, adică și-a pus la bătaie șomâlca, unii au sărit pe ea, iar apoi a scris despre eveniment. Este cam ceea ce retarzii ăia de la Can Can fac când se pun de-a curmezișul drumului ca să nu treacă Mihaela cu Dany, fac poze multe și le vând apoi ca eveniment exemplar de conduită retardă a unei Dive. Thompson a fost un drogat, bețiv, cu afinități gay – a făcut-o pe peștele (vezi poza) pentru niște băieței și a mai produs și câteva pornoace d’alea. Îl admir pe omul ăsta pentru că este schizofrenic de primul grad. Am ales două bucăți de interviu, unul dat în Vanity Fair (1994), pe modelul oracol de școală primară și un altul apărut un an mai târziu, când se pregătea debarcarea lui Clinton la Casa Albă. Nu peste foarte mulți ani, se sinucidea. Treaba se împuțea – nu cu lumea, ci mai ales cu el.

[interviu thompson]

* * *

tlön

[interviul] acest interviu ne ofera o recomandare esentiala. ne arata, de asemenea, ca nu e totul pierdut daca nu o urmam.

* * *

fiction addiction

Nu prea ma omor dupa interviuri pentru ca de multe ori cei care pun intrebarile ma scot din minti ducand discutia in directii irelevante. Exista evident si exceptii, intervievatori care stiu cu cine au de-a face si ce vor sa scoata de la subiect sau subiecti care intorc intrebarile proaste si vorbesc despre ce vor ei calcandu-si respectuos in picioare intervievatorul. Un interviu pe care il recitesc din cand in cand e unul cu William Faulkner pentru ca e incredibil de bogat in ciuda intrebarilor cliseistice. Pe langa filosofia lui de golan zen, ca nu stiu cum altfel sa o rezum, care ma da gata de fiecare data, interviul are raspunsuri la multe intrebari pe care mi le puneam citindu-l: [interviul] Si pentru ca Faulkner mi se pare mult mai golan in realitate decat mi l-am imaginat citindu-i romanele, William S. Burroughs care e cel mai mare golan in scris ma surprinde de fiecare data in interviuri prin calm, coerenta si costumul respectabil: [interviul]

* * *

bătrânul safo

Nouă ne place atunci când sud-americanii încearcă să definească literatura, i.e., încearcă să traseze o linie între realism și fantastic. Și după aia încep să vorbească așa serios despre cărțile lor, despre ce-nseamnă să fii scriitor, cu un aer de sfârșeală. Cu alte cuvinte, ne-am gândit la acest interviu cu Roberto Bolano, pentru că are straniul obicei de a retracta tot ce spune.

[interviu bolano]

* * *

voroncas

interviul ăsta cu woody allen e ca un film perfect de woody allen, e tot miezul lui woody allen acolo, e material dens, e absurdul lui de anii '60-'70 pe care nu l-a mai regăsit deloc de atâta timp încoace și ne face o mare bucurie să-l revizităm acu în aceste vremuri triste, post-midnight pariziene. (e-n 4 părți, serviți cât aveți poftă și nici nu vă sfiiți!)

fericirea, în forma ei de maximă intensitate, există

scurt interviu cu scriitoarea gabriela adameşteanu

întrebarea 1:

dincolo de nostalgia epocii, în romanul "dimineaţă pierdută" sunteţi crudă cu toate personajele pasive, ce preferă să discute şi să se lase prinse de vâltorile istoriei. doar madam delcă si tînărul emigrant tudor "scapă". este pasivitatea un morb românesc?

gabriela adameşteanu:

nu eu sunt crudă cu personajele mele, ci viaţa este, de cele mai multe ori crudă cu oamenii. cred că un scriitor care se poartă cu mănuşi ori se îndrăgosteşte de personajele lui, le ia viaţa, le face inautentice.

pentru mine, vica delcă este un personaj esenţial tragic, cu multe momente comice. nu pasivitatea personajelor le-a distrus, ci istoria. timpul atotputernic care înghite tot. cât despre români, priviţi ca o colectivitate, aş spune că pasivitatea le este hrănită de un individualism exacerbat.

întrebarea 2:

dacă la proust - tema dumneavoastră de licenţă - trecutul e o rampă - prin artă - spre imortalitate, în "dimineaţa pierdută", trecutul românesc - cel burghez şi cel comunist - pare a fi condamnat la sterilitate. cum ne putem folosi de trecut într-un mod fertil?

gabriela adameşteanu:

da, la Proust trecutul, amintirea involuntară reprezintă o rampă spre literatură, artă. chiar o formă de imortalitate, gândea proust. nu cred că la mine trecutul e condamnat la sterilitate, de vreme ce îl evoc ca să arăt că ne tragem din el. singurul meu mesaj, dacă am vreunul, ar fi că prezentul este indisolubil legat de trecut.

întrebarea 3:

traducerea de la gallimard împreună cu celelalte traduceri a transformat "dimineaţa pierdută" într-un roman universal. vă consideraţi împlinită ca scriitoare, sau v-aţi planificat încă multe de scris?

gabriela adameşteanu:

mai întâi aş vrea să vă spun că mi-a plăcut ce aţi scris despre “dimineaţă pierdută”. cred că aveţi dreptate în privinţa unui anume risc ca ea “să moară lent“ prin clasicizare, să ajungă la cititori ca o lectură obligatorie, de clasă. dar poate o va salva ediţia mai “populară“, în top 10+ a editurii polirom, care se pregăteşte pentru luna august. poate şi ideea că e o carte tradusă (deocamdată în opt limbi, poate va mai fi şi în altele, tocmai am primit versiunea engleză, a apărut la northwestern university press, in sua). dar nici o traducere, oricât de bună, nu va echivala versiunea romînească, mi-a spus alain paruit, de aceea mi-ar pare rău să fie neglijată versiunea română. însă cărţile bune sunt redescoperite, chiar dacă prin supraexpunere intră la un moment dat în conul de umbră.

mi-a plăcut şi că aţi citit atât de atent cartea întreagă, citatele dvs. intră în preferinţele mele: într-un roman al său, orice autor are fraze, capitole, scene preferate.

în rest, nu doar dimineaţă pierdută, dar şi celelalte romane ale mele, „drumul egal al fiecărei zile”, „întîlnirea” sau „provizorat”( pe care l-am terminat in aprilie 2010, a apărut exact acum un an, şi va fi şi el publicat la gallimard, tocmai discut contractul), sunt relativ departe de gândurile mele. am început un nou roman şi lucrez in paralel la o carte de eseuri memorialistice. dar sunt încă la început cu ele.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust): 

care este ideea dumneavoastră de fericire?

gabriela adameşteanu:

îmi amintesc un moment din viaţa mea când m-am gândit că fericirea, în forma ei de maximă intensitate, există. fireste, pentru ca să o simţi trebuie să fii foarte îndrăgostit/a, şi să îţi împlineşti şi alte visuri, împreună cu iubirea-pasiune. asta se cam plăteşte prin momente de suferinţă. prefer anii de fericire echilibrată, când trăieşti o senzaţie de împlinire, de echilibru, când lucrurile merg bine, pe toate palierele vieţii tale iar suferinţa, de neocolit în viaţă, lipseşte. în imaginea mea despre fericire iubirea, familia, prietenii ocupă locul central. 

alte interviuri cu scriitori aici.  foto de mircea struţeanu.

eu, ca autor, vreau să evit complicitatea cu falsele certitudini

scurt interviu cu scriitorul o. nimigean

întrebarea 1:

am învăţat din romanul tău rădăcina de bucsau că, neînţelegând "raţiunile" pe termen lung ale lumii, asa cum Iov nu înţelege ceea ce i se întâmplă, nu-ţi rămâne decât să guşti din experienţele contingente ce ţi se oferă: de exemplu, să admiri rotirea unui uliu, să te rogi împreună cu mama de sărbătoarea Paştelui, dar şi să te desparţi de dragostea ta sau să suporţi suferinţa aproapelui. am înţeles altceva decât ce-ai vrut să spui?

o. nimigean: 

ia te uită, nu bănuiam că rădăcina de bucsau ar fi având o valenţă didactică! da' ce-s eu, rousseau?! ori poate "am învăţat" face trimitere la un scenariu initiatic? da' ce-s eu, maestru spiritual?!

dragoş, ştiu că nu ai avut de gând să mă încarci de responsabilităţi nepotrivite pentru umerii unui scriitor, am zis aşa, ca să trec peste un nu stiu ce solemn din formularea întrebării tale. oricum, nu am deţinut răspunsuri gata făcute când am scris, nu am certitudini nici acum. rămân sub un orizont al interogaţiei. cred că tensiunea "capilară" a romanului (folosesc termenul fără prea mare convingere) provine din confruntarea dintre apăsare şi graţie, în limbajul simonei weil. o gravitaţie rea, anihilanta, determinata şi social, şi lăuntric, e anulată (prea radical: diminuată) de amănunte cvasirevelatorii. personajul accede - sau are el senzaţia că accede - la pragul mistic al conştiinţei (citeste "mistic" în accepţia kierkegaardiană) "în paşi de haiku", vorba lui chris tănăsescu de pe clapeta cărţii.

e posibil să fie şi aşa cum zici, adică liviu să se resemneze uneori hedonist, degustând, mulţumindu-se cu bucuriile mîrunte. totuşi, "experienţele contingente" pe care le enumeri, rotirea uliului, rugăciunea, despărţirea, proximitatea suferinţei, aparţin unei scale diferite de cea a plăcerii. fiindcă tot am apelat la simone weil, respectivele experienţe ilustrează paradoxul nenorocirii. abia acum e de acceptat - cum grano salis - comparaţia cu Iov. nevasta îl intărâtă pe Iov: "blestemă numele lui Dumnezeu şi mori!", Iov refuză blestemul, încărcând nenorocirea de duh. ceva asemănător, la o scara mult mai modestă, se petrece şi cu liviu, care caută - uneori nespus de naiv - rostul duhovnicesc al nenorocirii.

întrebarea 2:  

tel quel: "literatura este plină de oameni care de fapt nu ştiu ce să spună, dar resimt cu putere nevoia de a scrie." tu, ca autor, ce vrei să spui?

o. nimigean: 

ceea ce marxizanţii (şi maoiştii) telquelişti rosteau ca o ironie (sau mă înşel? n-am descoperit contextul), conotând probabil haosul din mintea scriitorilor neangajaţi ideologic, poate fi "răstălmăcit" din perspectiva ontologiei fundamentale ca un elogiu al căutării, interogaţiei, ascultării limbii - Die Sprache spricht. l-am regăsi astfel şi pe Socrate, care ştia că nu ştie nimic. pe mine mă indispun atotştiutorii, ei blochează întotdeauna discursul într-o ideologie, sunt castratori şi, în fond, stupizi. ei nu caută, ei au găsit. ei nu negociază, ei decretează. ei nu ascultă limba decât ca să o cenzureze. pentru că ei nu ştiu ca nu ştiu.

revenind la întrebarea ta, eu, ca autor, vreau să evit complicitatea cu falsele certitudini. vreau sa ajung cit mai aproape de bietele, induioşătoarele, straniile, euforicele sau teribilele noastre adevăruri. sperând ca prin ele sa răzbată ceva din adevărul pur şi simplu. cum spuseşi? vast program?

întrebarea 3: 

vorbeşti în carte despre "certitudinea încărcată de interogaţii latente". este aceasta un blestem sau o binecuvantare?

o. nimigean: 

sintagma sintetizează, am impresia, cele afirmate mai sus. e vorba de certitudinea non-ideologică, certitudinea nedefinitivă, dacă accepţi formula, o certitudine care se rafinează prin punerea ei la indoială. sa ne amintim de karl popper, de metoda lui: prima grijă - rezum spusele sale - când am articulat o teorie este nu să o apăr, ci să o contrazic.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):

care sunt eroii tai preferaţi din viaţa reala?

o. nimigean:

viaţa reală... viaţa ireală cum o fi? irealitatea imediată nu ţi se pare mai reală decât realitatea imediată? dau un exemplu din lumea scriitoricească, dar cu bătaie peste toată realitatea (şi irealitatea) autohtonă: Paul Goma. bine, el e un om normal, asta a apărat şi apără, normalitatea, însă printre securişti, căldicei şi spălaţi pe creier normalitatea sa capătă o aliură herculeană. de Hercule curăţând grajdurile lui Augias.

alte interviuri cu scriitori aici.

fără cărţi şi filme, realitatea n-ar avea strălucire

scurt interviu cu scriitoarea ana maria sandu
întrebarea 1:

în ultimul tău roman, omoară-mă, ramona trăieşte 2 realităţi (că tot am aflat că-ţi place blecher): una a vieţii ei şi alta a vieţii bătrânei cu care locuieşte, care-i povesteşte tinereţile. cum se situează, pentru tine, literatura - este ea o alta realitate sau este perfect integrată în realitatea vieţii tale?

ana maria sandu:
cu Blecher a fost un coup de foudre, clar. am dat în facultate peste întîmplări în irealitatea imediată. mi s-a părut că avea un sound cu totul special pentru literatura română. cred că e una dintre puţinele cărţi pe care le-am împrumutat şi “am uitat” să le mai dau vreodată înapoi. dar mi-o doream atît de mult. e vorba de ediţia din 1970 de la minerva. imaginea personajului Blecher, cel chinuit de boală şi de suferinţă, m-a urmărit şi ea mult timp. “irealitatea” lui e pîsloasă, dureros de senzorială şi are consistenţa norilor.

ca să mă întorc la întrebare, aş zice că personajul din omoară-mă!, ramona, ajunge să trăiască realitatea mai puternică, alfa, cea a doamnei manea. bovarismul o face să se ducă precum un fluture de noapte acolo unde e mai multă lumină. cu orice risc. o realitate fără strălucire, fără nici un pic de pulbere de aur suflat peste ea, n-o mulţumeşte. nici pe ea şi nici pe noi. dacă n-ar exista cărţile, filmele etc., cred că asta ni s-ar întîmpla, de fapt.

întrebarea 2:
mi-a plăcut cum compari scriitorii cu nişte înotători, fiecare pe culoarul său, dintre care cei fenomenali, desi fac aceleaşi mişcări, ajung în cu totul altă dimensiune. care e dimensiunea in care ai vrea s-ajungi?

ana maria sandu:am învăţat să înot singură. nu la bazin, ci la un rîu, unde mergeam cu ai mei. mă ţineam la suprafaţa apei, dar nu-mi coordonam mişcările. pentru asta trebuia să aştept vara şi să merg la ştrand. nu ziua, că era prea aglomerat, ci seara, cînd lumea începea să plece. am descoperit cum “se face”, cum să respir, cum să-mi reglez ritmul, respiraţia, să-mi ascult corpul. mult timp mi se părea că dacă aş fi învăţat cu un “profesor” mişcările mele ar fi fost mai eficiente. acum nu mai cred asta. totul trebuie să vină natural. e atît de important să te bucuri de momentul ăla în care te dizolvi şi eşti mai uşor decît un fulg. dacă te gîndeşti că trebuie să respiri nu ştiu cum, se duce totul de rîpă. lucrurile devin mecanice.
mă gîndeam că mi-ar fi plăcut să mă fac înotătoare de performanţă. acum îmi dau seama că, de fapt, cu asta mă ocup. scrisul înseamnă, în fond, tot antrenament, momente extraordinare (puţine), o luptă permanentă cu tine. şi nişte “înotători” fenomenali care-ţi sînt dragi…

întrebarea 3:
sunt curios sa aflu 2 motive pentru care, după tine, marcel proust e cel mai feminin scriitor!

ana maria sandu:de Proust m-am îndrăgostit în liceu. cîteva luni am trăit cu o senzaţie de fericire copleşitoare. mă înnebunise. aveam o prietenă pe care încercam s-o conving să-l citească. am reuşit. apoi, ne apuca noaptea vorbind despre ce minunăţii descoperiserăm. habar n-am ce discutam exact. de atunci l-am tot recitit în franceză. dar pe sărite. de fiecare dată, cuvintele lui cad ca o catifea grea peste mine. mai senzual decît Proust nu cred să fi scris cineva. manie, poezie, vis, alchimie pură. o combinaţie irezistibilă.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):care este îndeletnicirea preferată?

ana maria sandu:dintre toate îndeletnicirile din lume o aleg pe aceea de a sta într-o după-amiază tîrzie cu o carte care-mi place în braţe. se mai cere în cadru o canapea şi o pisică. nişte flori în faţa geamului. sau, în cea mai bună dintre lumile posibile, o mare la asfinţit.

foto de iulian nan, revista elle, de aici.

istoria literaturii s-a cam sfârşit

scurt interviu cu scriitorul lucian dan teodorovici

întrebarea 1:
eu am învăţat din ultima povestire a volumului tău celelalte poveşti de dragoste cum să descopăr în banalitatea cotidianului câteva lucruri profunde. această percepţie a mea este cumva o întâmplare?

lucian dan teodorovici:
ultima povestire (eu o să-i spun totusi secvenţă, pentru că mă încăpătânez să-mi consider volumul un întreg cu tentă de roman) e una-n care fac cumva o sinteză a întregii cărţi, cel puţin din punct de vedere tematic. şi da, e vorba acolo, ca şi-n rest, de banalitatea ratării unor poveşti de dragoste. asta aşa, în mare. vezi, un lucru profund, care-ţi aparţine prin interpretare, e tocmai faptul că de multe ori ne acceptăm ratarea, de orice fel, incluzând-o în rutină. şi poate nici nu suntem conştienţi de ea. în fine, nu vreau defel să filosofez. dar mă bucur (cred că ţi-am spus-o şi-n particular, iar daca nu, o subliniez acum) că ai perceput acea poveste aşa cum mi-am dorit eu să fie percepută.


întrebarea 2:
în calitatea ta de editor (sau nu), ce crezi?: un scriitor cu multe cărţi la activ (de pilda, tu), îşi doreşte să rămână în posteritate cu ultima carte scrisa, cea de maturitate, prima nefiind decât încercarea mării cu degetul?

lucian dan teodorovici:
când am citit prima oara întrebarea, m-am pus pe un răspuns grăbit. după aia m-am oprit însă. te-am şi rugat să-mi dai ceva timp să mă gândesc. nu pentru c-aş avea ceva esenţial de spus, ci pentru că, pur şi simplu, cu întrebarea asta a ta mi-ai produs un fel de revelaţie. anume ca eu nu prea cred, dacă e să mă iau eu însumi la bani mărunţi, în posteritate. îmi dau seama cum sună şi-mi mai dau seama că e posibil să am eu o percepţie aiurea, pentru că nu trăiesc în posteritate, ci de-a dreptul în prezent. totuşi, parcă în momentul de faţă, cel puţin asta-i senzatia mea, literatura nu se mai (poate) scrie cu gândul la viitorul mare. e adevărat, cred ca mulţi se visează marcând cu adevărat istoria literara, cu majuscule. dar nu ştiu daca mai e posibil. impresia mea e că istoria literaturii s-a cam sfârşit, cel putin ca fenomen amplu. şi că noi, scriitorii de azi, mă rog, unii dintre noi între care nu mă includ neaparat, vom fi studiaţi în cercuri restrânse, specializate, aşa cum se intâmplă azi, spre exemplu, cu cei ce au marcat istoria geologiei sau a apiculturii. pare scandalos ce zic, e foarte posibil sa greşesc, dar asta e, pur şi simplu, senzatia mea. nu cred, nu spun că literatura va muri. dar, la concurenţa de care are parte în prezent, cred că-şi va pierde mare parte din forţă. a şi inceput, de altfel, s-o facă.

altfel, revenind la întrebarea ta, cred că pentru un scriitor ultima carte scrisa e cea mai importantă. pentru că acolo se simte definit cel mai bine. până la urmatoarea, fireşte.


întrebarea 3:
ce-ai spune daca vei ramâne în cultura romana doar ca regizor de teatru (tu faci acum regie), nicidecum ca scriitor?

lucian dan teodorovici:
încep cu o declaratie bombastică: mă simt şi o să mă simt, înainte de orice, scriitor. ştiu asta pentru că pasiunea mea pentru literatură a fost întotdeauna dominantă, indiferent de ce alte pasiuni mi s-au dezvoltat în paralel.

cu teatrul, povestea mea e destul de ciudată şi nicidecum nu mă pune într-o lumină prea bună. am dat la regie cu gândul de a învăţa să lucrez cu actorii pentru a face, pe viitor, film. priveam, o recunosc acum, cam pieziş teatrul. de o vreme însă, de când am început să mă pregătesc pentru regie şi mai cu seamă de când am început s-o studiez în cadru organizat, la facultate vreau sa zic, m-am îndrăgostit şi de teatru. asa că acum chiar nu ştiu. mă pasionează filmul, mă pasionează în măcar egală măsură şi teatrul, despre literatura nici nu mai are rost să spun cât de mult mă pasionează, dar nu mi-am pus nici o clipă problema cum o să rămân în cultura romană. eu ştiu doar că îmi place să creez poveşti. şi, până la urmă, literatura, teatrul sau filmul reprezintă doar nişte mijloace de a crea o poveste. aşa că m-aş bucura doar să fac cu adevarat bine, scriind sau regizând, ceea ce am visat întotdeauna să fac: să creez poveşti.


întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):
care e fericirea pe care ţi-o visezi?

lucian dan teodorovici:
o să mă crezi dacă-ţi spun că nu-mi doresc decât ca viaţa mea să continue la fel ca pana acum? pentru că ăsta-i adevărul. nu-mi doresc alt tip de fericiri. am scris când am simţit că am de ce s-o fac. şi sper să mai scriu. în momentul în care am avut senzaţia că am suficiente date, m-am apucat de regie. şi sper s-ajung să regizez cu adevărat. cam aşa-mi văd eu „fericirile”. ca să nu fiu însă întru totul nesuferit, recunosc totuşi că aş fi fericit si să ajung prin nişte părţi de lume ceva mai exotice. pentru că, asemenea tuturor, îmi place şi mie foarte mult să călătoresc.

scurt interviu cu un scriitor

de ce scrieţi?
pentru ca asta vreau. şi-apoi am învăţat să-mi placă să scot din mine cuvinte şi idei, apoi să muncesc cu ele, pe ele, pentru a le transmite mai departe cititorilor.

cititorul contează?
e cel mai important element. dacă o carte nu-i citită, moare. dar prin a scrie pentru cititor nu înţeleg să te modelezi după el, să scrii ce-i place, ci să-l modelezi pe el după tine. să-i oferi ce n-a mai găsit altundeva şi să-i transmiţi emoţii. iar care scriitor spune că scrie pentru el şi nu scrie pentru cititor, minte. dac-ar fi aşa, n-ar arăta nimănui ce scrie şi nici n-ar publica. decât, poate, postum.

cine e primul tău cititor?
eu insumi, citesc ca şi cum n-ar fi textul meu, pentru a fi cât mai critic şi cât mai exigent.

care vă sunt modelele dumneavoastră literare?
cei mai buni. de pildă, sterne, balzac, proust, kafka, joyce, pynchon et cetera. chiar daca nu voi fi la fel de celebru – şi indiferent ce şi cum aş scrie, nu voi fi –, pot spune ca mă judec după nişte repere beton. care-au rezistat şi vor rezista măcar probei timpului.

cum scrieţi?
oricum.

vă place succesul?
cui nu-i place nu publică.

scrieţi tot timpul?
nu. mai trebuie să şi supravieţuiesc.