inteligenţă şi sensibilitate.

mă dau mare, mă dau abisal, mă dau feroce.

o. nimigean

mă opuneam mai demult (aici) opiniei lui paul cernat vizavi de scriitorii recenţi cum că au mize mici şi suflu scurt, că sunt incapabili să creeze personaje, că scriu bazându-se pe derizoriile experienţe proprii, pe scene tari şi pe mizerabilisme, că nu sunt preocupaţi de înţelegerea superioară a condiţiei umane. ei bine, prin acest roman, ovidiu nimigean demonstrează că nu-i aşa: romanul are miză mare şi suflu larg, nu se bazează doar pe scene tari, iar personajul este profund preocupat de înţelegerea superioară a condiţiei umane. iubirea şi moartea sunt temele principale tratate, iar anvergura demersului literar o egalează pe acea a ruşilor.

şi cartea are paradoxul de a fi şi grea, şi populară, şi filozofică, şi religioasă, şi în primul rând e o carte pe care abia-aştepţi-s-o-continui-când-eşti-întrerupt. o carte care va speria pre mulţi prin cât de multe îşi propune.

eliberarea într-o lume paralelă

în mare, romanul descrie povestea unui intelectual român, liviu, ce se-ntoarce în satul natal, lângă mama sa singură şi grav bolnavă, hareta. tocmai s-a despărţit de soţie, care l-a prins cu alta. oricum, descrierea aceasta o veţi găsi prin toate reclamele la carte. aşa că voi scrie despre ce-am găsit eu:

evident, condiţia intelectualului ce caută să scape de realitate şi să construiască punţi - inutil - într-una paralelă,  chit că e cea religioasă, a rugăciunii, chit că e cea filozofică, a speculaţiei metafizice. ele fac parte organică - mutilantă - din noi înşine. doar cuvântul...

dau capul pe spate. pe cer se roteşte un uliu, în cercuri largi, fără să mişte aripile. simt. urcă în mine plânsul. de data asta nu caut să-l stăpânesc. "fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia." numai că nu curge nici o lacrimă. s-a sufocat înlăuntru, umplându-mă de amărăciune. un plâns sterp. atât: amărăciunea. mă urnesc la vale după ce vagoanele roşii s-au transformat într-o bandă continuă şi-au dispărut printre dealuri. până la nucii din capătul pondereiului îmi ridic din când în când privirea spre uliul care se roteşte pe cerul pustiu. "unde va fi trupul, acolo se vor strânge vulturii." celelalte păsări s-au ascuns, au amuţit. înţeleg, cu toată făptura, că sunt prins între un trecut din care n-au mai rămas decât imagini voalate şi un viitor indescifrabil, ameninţător, mai cumplit: senzaţia că nici nu mai există un viitor. chiar dacă Zelda ar fi aici, lângă mine. (p.118)


asceze de luciditate

toate suferinţele "intelectuale" ale lui liviu sunt dublate de cele ale mamei sale, cu care fiul stabileşte treptat o alianţă organico-mentală. este de fapt un ritual la capătul căruia, într-un moleskine, va scrie fragmente de imagini, gânduri replici. se impun de la sine, aproape simultan, între doi paşi... nu mă aflu în spatele lor, nu le domin. plutesc în mine prin dispersie. aş vrea să le ignor. într-un fel, asta şi fac. (p.294-295)

într-un fel, mama sa, hareta, îi dă viaţă a doua oară. oferindu-se pe sine jertfă fiului. asistăm cu preciza minutelor la spectacolul trupesc al bolii femeii - imobilitatea la pat, călătoria la spital, spitalizarea, externarea, convalescenţa. de la sprijinire, masă, însoţire, până la spălare, curăţire, chiar clisme, fiul trece prin toate cu o abnegaţie lucidă şi pe alocuri ironică. cuvintele se rânduiesc perfect. melodrama cea mai leşinată şi adevărul cel mai crâncen, împreună, inseparabile. 

e o carte mai bună decât femeie iată fiul tău a lui sorin titel, ar fi putut fi numită  fiule, iată mama ta, nimigean merge dincolo de maternitate / filiaţie , caută s-ajungă la omenescul pur, trecând prin explorarea de sine, a maternităţii şi a celuilalt. eu personal am avut vise morbide după ce-nchideam cartea. dar asta nu e ceva rău, după mine, ci acoperă perfect ideea de fapt de literatură, în sensul său "tare".

nu mă feresc să afirm despre acest roman că este o revelaţie a literaturii din ultimii ani şi de ce nu, o capodoperă.

despre titlu

bucsăul (buxus) este un arbust ornamental cu o rădăcină puternică, ca o minge. ce caută în titlu? e din iov (30, 1-5): acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele. ce-aş fi făcut cu puterea braţelor lor, odată ce vlaga lor se dusese toată? din pricina sărăciei şi a foametei înspăimântătoare, ei mâncau rădăcini din locuri uscate şi mama lor era câmpia pustie şi jalnică. culegeau ierburi de prin mărăcini şi pâinea lor era rădăcina de bucsau. erau goniţi din mijlocul oamenilor şi după ei lumea urla ca după nişte hoţi...

şi aşa cum, la fârşitul suferinţelor lui iov, au venit prietenii sa-l cerceteze, au mâncat pâine în casa lui, au l-au compătimit, l-au mângâiat de toate nenorocirile pe care le slobozise Domnul asupra lui, şi eu, cititorul, l-am compătimit şi am suferit alături de personaje. probabil că scopul lui ovidiu nimigean a fost cu prisosinţă atins.

memorabile:

- scena petrecută de liviu şi hareta de noaptea Învierii, în singurătatea spitalului;

- scena învăţării fiului cum să schimbe pempărşii mamei;

- scena de rămas bun la distanţă a fostei soţii în gară;

- discursurile prietenului artemiu "fişior"

- panseuri filozofice despre centrul pneumatic (heidegger) şi cele religioase în contrapunct cu riders on the storm:

o. nimigean, rădăcina de bucsau, editura polirom, iaşi, 2010, 471 pagini  
coperta de carmen parii, desen de alex aftene
  
l.e. - altă impresie la doru aici.