fără cărţi şi filme, realitatea n-ar avea strălucire

scurt interviu cu scriitoarea ana maria sandu
întrebarea 1:

în ultimul tău roman, omoară-mă, ramona trăieşte 2 realităţi (că tot am aflat că-ţi place blecher): una a vieţii ei şi alta a vieţii bătrânei cu care locuieşte, care-i povesteşte tinereţile. cum se situează, pentru tine, literatura - este ea o alta realitate sau este perfect integrată în realitatea vieţii tale?

ana maria sandu:
cu Blecher a fost un coup de foudre, clar. am dat în facultate peste întîmplări în irealitatea imediată. mi s-a părut că avea un sound cu totul special pentru literatura română. cred că e una dintre puţinele cărţi pe care le-am împrumutat şi “am uitat” să le mai dau vreodată înapoi. dar mi-o doream atît de mult. e vorba de ediţia din 1970 de la minerva. imaginea personajului Blecher, cel chinuit de boală şi de suferinţă, m-a urmărit şi ea mult timp. “irealitatea” lui e pîsloasă, dureros de senzorială şi are consistenţa norilor.

ca să mă întorc la întrebare, aş zice că personajul din omoară-mă!, ramona, ajunge să trăiască realitatea mai puternică, alfa, cea a doamnei manea. bovarismul o face să se ducă precum un fluture de noapte acolo unde e mai multă lumină. cu orice risc. o realitate fără strălucire, fără nici un pic de pulbere de aur suflat peste ea, n-o mulţumeşte. nici pe ea şi nici pe noi. dacă n-ar exista cărţile, filmele etc., cred că asta ni s-ar întîmpla, de fapt.

întrebarea 2:
mi-a plăcut cum compari scriitorii cu nişte înotători, fiecare pe culoarul său, dintre care cei fenomenali, desi fac aceleaşi mişcări, ajung în cu totul altă dimensiune. care e dimensiunea in care ai vrea s-ajungi?

ana maria sandu:am învăţat să înot singură. nu la bazin, ci la un rîu, unde mergeam cu ai mei. mă ţineam la suprafaţa apei, dar nu-mi coordonam mişcările. pentru asta trebuia să aştept vara şi să merg la ştrand. nu ziua, că era prea aglomerat, ci seara, cînd lumea începea să plece. am descoperit cum “se face”, cum să respir, cum să-mi reglez ritmul, respiraţia, să-mi ascult corpul. mult timp mi se părea că dacă aş fi învăţat cu un “profesor” mişcările mele ar fi fost mai eficiente. acum nu mai cred asta. totul trebuie să vină natural. e atît de important să te bucuri de momentul ăla în care te dizolvi şi eşti mai uşor decît un fulg. dacă te gîndeşti că trebuie să respiri nu ştiu cum, se duce totul de rîpă. lucrurile devin mecanice.
mă gîndeam că mi-ar fi plăcut să mă fac înotătoare de performanţă. acum îmi dau seama că, de fapt, cu asta mă ocup. scrisul înseamnă, în fond, tot antrenament, momente extraordinare (puţine), o luptă permanentă cu tine. şi nişte “înotători” fenomenali care-ţi sînt dragi…

întrebarea 3:
sunt curios sa aflu 2 motive pentru care, după tine, marcel proust e cel mai feminin scriitor!

ana maria sandu:de Proust m-am îndrăgostit în liceu. cîteva luni am trăit cu o senzaţie de fericire copleşitoare. mă înnebunise. aveam o prietenă pe care încercam s-o conving să-l citească. am reuşit. apoi, ne apuca noaptea vorbind despre ce minunăţii descoperiserăm. habar n-am ce discutam exact. de atunci l-am tot recitit în franceză. dar pe sărite. de fiecare dată, cuvintele lui cad ca o catifea grea peste mine. mai senzual decît Proust nu cred să fi scris cineva. manie, poezie, vis, alchimie pură. o combinaţie irezistibilă.

întrebarea 4 (din chestionarul lui proust):care este îndeletnicirea preferată?

ana maria sandu:dintre toate îndeletnicirile din lume o aleg pe aceea de a sta într-o după-amiază tîrzie cu o carte care-mi place în braţe. se mai cere în cadru o canapea şi o pisică. nişte flori în faţa geamului. sau, în cea mai bună dintre lumile posibile, o mare la asfinţit.

foto de iulian nan, revista elle, de aici.